Eu sunt Diana. Am 33 de ani și faptul că azi îmi pot face planuri pentru ce o să fac weekendul ăsta, vara asta, pentru cum o să îmi sărbătoresc cel de-al 34-lea an de viață, asta se datoarează aproape în totalitate acestor doi oameni:doctorii Laurențiu Bujor și Irina Bujor. Doctorul Laurențiu Bujor este medic primar Radioterapie și medic specialist Oncologie Medicală iar soția lui, Irina Bujor este ginecolog.

Aș vrea să las aici în câteva rânduri povestea mea cu acești oameni, ca internetul să nu îi uite și la nevoie alți oameni să știe de ei. Îmi este greu să văd negru pe alb rândurile de mai jos, căci este o poveste extrem de personală și dureroasă.

Acum 9 luni am aflat că adesea cancerul vine fără vreun anunț prealabil, fără să îți dea timp să îți faci calcule și planuri, să analizezi ce opțiuni ai. După o vizită la urgențe într-o seară, diagnosticul de cancer de col uterin stadiul 2B mi-a fost aruncat în brațe și cu informația asta am fost trimisă să mă descurc. Să decid, să aleg, să discern între multe opțiuni încurcate din care niciuna nu părea să fie bună și la finalul căreia în mod clar nimic nu mai avea să fie cum a fost.

Nu vreau să intru acum în detalii despre zilele ce au urmat, încă nu sunt suficient de puternică să pot descrie noianul de doctori care ba mă operau ba nu mă operau, ba îmi țineau predici despre cum nu o să mai pot face copii și deci să îngheț ovule și să explorez opțiunea de a avea o mamă purtătoare apoi asistente care mă îndemnau să mă rog și să țin post, sau să nu las medicii să mă trateze ca să nu îmi afecteze aura energetică, a și brancardieri care spuneau că dacă mă lepăd de păcate și merg la o mănăstire unde se ține post negru sigur o să fiu bine.

Cumva mi-am închipuit mereu că odată ce vei păți ceva atât de grav cum e un cancer, va exista o cale clară de urmat. Niște pași, niște proceduri, un ghid despre ce ai de făcut.Am fost naivă, știu. Mi se părea nedrept că am doar opțiuni de rahat între care să aleg și În schimb am înțeles că nimeni nu îți spune ce ai de făcut și că responsabilitatea propriei vieți e în mâinile mele. Că nu există garanții, că nu există consens în comunitatea medicală și deci că trebuie să aleg.

Vă spun drept că nu știu exact cum am ajuns la dr. Laurențiu Bujor. Știu doar că la un moment dat, după 4 săptămâni și zeci de vizite la tot felul de medici, numele lui era scris, neoficial, cu pixul pe spatele scrisorii medicale a multora dintre ei. Așa că mi-am făcut o programare și epuizată și descurajată am ajuns în cabinetul lui. Omul acesta dintr-o bucată, direct, concret și fără pretenții nu mi-a oferit garanții dar mi-a prezentat o schemă de tratament, o cale. Mi-a zis simplu că e de rahat că mi se întâmplă asta la vârsta mea, că va fi greu, că nu promite nimic, dar dacă merg înainte cu el, dacă nu mă dau bătută când e greu, rezultatul are șanse mari să fie unul bun. M-a trimis la soția lui, Irina Bujor alături de care tratează tipul ăsta de cancere de peste 20 de ani. Evident că eram extrem de circumspectă. Căutam în disperare pe net să văd cine sunt oamenii în mâinile cărora îmi pun viața. Pe care îi las să schimbe tot ce știu eu despre viață și în care mă încred că mă vor scoate la capăt cu bine…cât de bine se poate. Găseam doar review-uri inconsistente, ba de la gravide nemulțumite, ba de la bolnavi exasperați.

Ei bine,oamenii aceștia au fost atât de firești și prezenți, dincolo de profesioniști și chiar curajoși în a mă trata. Aș vrea să am mai multe cuvinte pentru tot. Pentru cum au crezut în mine, pentru că m-au încurajat fără să îmi dea false speranțe, pentru cum au normalizat această boală și m-au ajutat să mă lupt cu ea și să văd că viața după ea, deși altfel e minunată. Sigur că nu sunt perfecți, sunt oameni, uneori ocupați cu cazuri mult mai grele decât al meu sau cu viața lor. Dar asta nu face să fie mai puțin esențial cum sunt și cine sunt.

Dacă nu am luat decizii drastice medicale, dacă nu am abandonat tratamentul când am simțit că nu mai pot, dacă nu am cedat în fața bolii, acest lucru se datorează în mare parte lor. Sigur că sunt norocoasă să fi avut un sistem de sprijin bun acasă, familie, iubit, câțiva prieteni buni. Și mi se spune că am fost puternică. Cu toate astea, fără doctori buni, aș fi fost pierdută. Mai ales că va trebui să fiu mereu în gardă, mereu vigilentă la prostul obicei al cancerului de a se întoarce. Dar asta nu mă sperie căci, așa cum spuneam, acești doctori nu doar că m-au trata, dar au normalizat și demitizat cancerul pentru mine. Și m-au făcut să cred că pot face față vieții cu orice ar aduce ea. Ba chiar că mă pot bucura de ea.
Închei cum am început. Am emoții și încerc să nu fiu melodramatică: dr Laurențiu Bujor și dr Irina Bujor, mi-au salvat viața.