Niște prieteni de-ai mei, de care mi-e puțin rușine, așa, au făcut nunta. Acum mult timp, nu era încă internetul și sunt slabe șanse să mă citească, nu cred că au internet în metropola de unde sunt.

Și fiind ei niște cosmopoliți, au decis să facă nuntă românească, nu mizerii de astea care pervertesc bunele noastre obiceiuri strămoșești. Așa că au făcut nuntă de aia reală, cu dansatul găinii și a colacului, mers pe jos la biserică, prin colbul uliței, ștergare la căpăstrul cailor etc.

Unul din obiceiurile la care au renunțat a fost întâmpinarea musafirilor cu pahare de șampanie, la intrarea în căminul cultural din metropolă. În loc de pahare de șampanie, au pus niște ulcele mici de lut, cu vin roșu și aspru, din via ce le acoperea curtea părinților. Hai că îl știți, vin din boabe de alea cu pieliță groasă, borșul pe care și-l laudă fiecare țăran cât e de bun, deși poți acri și o ciorbă de corcodușe verzi cu el.

Iar primul invitat a fost un domn bine din sat, care deja începuse sărbătorirea maximului eveniment. Care invitat a luat cana de vin, a urlat Să trăiască mirele! și a ciocnit cu mirele, după care a dat o dușcă.

Din păcate, urletul Să trăiască mireasa! a fost acompaniat și de urletul vaginal al miresei. Pentru că mireasa nu era în locul în care și-a imaginat el că ar putea fi mireasa, recte la dreapta mirelui, ci cumva așezată mai în spate, sfioasă precum Șeherezada. Iar cănuța cu vin a nuntașului nu a întâlnit decât aerul, în loc de cănuța miresei.

Prin urmare, vinul, conform legilor imuabile ale fizicii, și-a continuat drumul, deși olicica s-a oprit brusc. Și s-a oprit fix pe partea ce conținea regiunea inghinală a miresei, care mireasă acum semăna cu tabloul Mireasă pe ciclu, a unui cunoscut autor prazilian.

Practic, mireasa devenise roșie de emoție.

Bătaia ce a urmat v-o istorisesc, poate, altă dată.