Când Cetin a publicat articolul despre bătăile pe care le încasa atunci când era mic, și în general atunci când văd ranturi despre generația părinților noștri, mă gândesc ce ne vor reproșa nouă copiii peste 10-15-25 de ani. 

Cum vom reuși noi să le declanșăm nevoia de psihoterapie sau doar smiorcăială, după caz.

Și nu pot să-mi alung din cap gândul că urmașii noștri vor fi schilodiți de prea multă iubire. Știți probabil la ce mă refer. Am devenit, mulți dintre noi, părinți de profesie, care tratează creșterea copiilor ca pe un job full-time, unde trebuie să fii mereu atent să nu cumva să faci vreo greșeală, pentru că asta s-ar putea să-ți ducă în cap proiectul. Și nu poți să faci respawn la creșterea copiilor – o greșeală stupidă și s-a terminat cu distracția, omul ăla e distrus pentru tot restul vieții, așa cum și tu ai fost sugrumat de răceala, indiferența, agresivitatea sau controlul excesiv al părinților tăi. 

Ne temem de instinctele noastre naturale, pentru că așa ne-au crescut pe noi babacii, și uite ce „bine” am ajuns, programați de mici pentru inevitabilele ședințe de psihoterapie.  

Așa că îi educăm din cărți, pe ton fals jovial și optimist, le controlăm toate experiențele ca nu cumva să aibă parte de dezamăgiri sau eșecuri pe care nu le putem (noi!) gestiona, suntem acolo pentru ei în fiecare moment al vieții, ca o umbră prietenoasă și protectoare, îi învăluim în iubirea noastră caldă și le oferim un mediu frumos și pozitiv în care să își trăiască viața. 

Suntem. Acolo. Tot. Timpul. 

Îi sufocăm cu prezența noastră. Ne insinuăm inclusiv în joaca lor, ca să le oferim experiențe frumoase, pozitive, educative, creative. Îi îndrumăm cu blândețe și atenție spre joaca pe care o considerăm noi adecvată pentru vârsta și capabilitățile lor.

Am citit noi cum trebuie să gestioneze o problemă conform „experților în parenting”, deci sărim cu sfaturi nesolicitate atunci când sunt frustrați de ceva. Bineînțeles, ascultăm activ, pentru că ascultatul simplu este soooo 1980… Că tot am ajuns la asta, orice frustrare a lor ne omoară pe dinăuntru, și nu ne calmăm până când nu vedem problema rezolvată. De noi.

Le creăm un mediu controlat în care să își trăiască micile eșecuri, pentru că nu vrem să îi expunem la lumea aia rea din afară, în care ei, mititeii, ar putea să fie agresați, sau mai rău, dezamăgiți de ceva.

Le interzicem (cu explicații blânde, ca să nu-i traumatizăm) să se joace pac-pac sau Counter (așa îi zice la pac-pac la ăștia mici acum), pentru că promovează violența.

În parcuri și la locuri de joacă, ne urcăm cu ei pe tobogan, ca să îi protejăm de teama de a…se da pe tobogan? …ca să se simtă în siguranță.  Dacă un alt copil le ia jucăria, le ținem amândurora o prelegere despre proprietate, dar și despre considerație și toleranță, culminând inevitabil în:

– Fii generos, mă Antonio!

După care ne certăm cu țipete cu mama lui Matei, pentru că Matei iar l-a pocnit pe Antonio cu lopățica în cap, și nu știe ea că violența naște violență, proasta naibii?

Când merg la grădiniță (în sistem alternativ, pentru că sistemul clasic nu le stimulează suficient creativitatea și empatia), discutăm săptămânal cu educatorii despre progresele și integrarea copilului, le păstrăm fiecare mâzgălitură ca „artă” și facem un mic atac cerebral atunci când, inevitabil, Sofia sau Antonio și-o încasează de la vreun coleg: conferință pe grupul de whatsapp al părinților, discuții prelungi cu educatoarea care nu a avut grijă de copii așa cum trebuie, întâlnire tête-a-tête cu părinții agresorului. 

Apogeul îl ating unii dintre noi atunci când copiii trebuie să meargă la școală. Știm foarte bine că școala românească nu stimulează învățarea, ci memorarea, îi uniformizează pe puști și le sufocă avântul creator, îi expune agresivității de tot felul, ce mai, îi traumatizează pe viață. Deci facem homeschooling, în timp ce evităm cu grația unui pilot de curse pe serpentine gândul că de fapt prin homeschooling tot ce facem este să ne satisfacem dorința de a controla pe termen mai lung viața și experiențele copiilor noștri. Sub  tutela ideii că îi ferim de un sistem care îi incapacitează și le suprimă trăirile naturale, le creăm articifical un sistem care îi incapacitează pentru viața de afară și le suprimă capabilitatea de a se adapta la situații nasoale.

De unde situații nasoale, dacă le-am controlat (ahem, din prea multă iubire) toate trăirile până la vârsta la care caracterul este deja format dintr-un lut moale și maleabil de către oricine vorbește destul de mult și destul de credibil?

Nu aveți teamă. Și copiii noștri ne vor reproșa chestii. Atunci când, mai devreme sau mai târziu, șeful lor le va spune „ești un tâmpit și nu ești în stare de nimic”, vor fugi la prima ședință de psihoterapie, unde vor ajunge să realizeze, prin regresie, că mama și tata sunt de vină pentru faptul că ei sunt niște inadaptați.

Dar cel mai grav este că prima oară când le va zice cineva:

– Bă Antonio, ia mai du-te în pizda mă-tii!,

ei chiar se vor duce.