Pentru cei sau cele ce vor să îi trimită texte despre viața lor, nu vă îngrijorați de stil, gramatică sau punctuație, eu mă ocup de corectarea lor in extenso.

Anul acesta împlinesc 5 ani de când m-am căsătorit cu soțul meu. Pentru mine a fost o frumoasă poveste de dragoste, ne-am întâlnit, ne-am plăcut, ne-am luat, simplu și fără farafastâcuri. El voia să ne căsătorim direct, eu, fiind o persoană crescută în spiritul credinței în Cel de Sus, am dorit să ne căsătorim religios, pentru că nu consider căsătoria adevărată decât cea făcută în fața unui sfânt părinte și a unui altar.

El a acceptat cerința mea. Știam că nu este pe aceeași lungime de undă cu mine în legătură cu religia, dar viața m-a învățat că, în general, oamenii care se declară atei sau agnostici, de fapt sunt mai mult agnostici și așteaptă doar un brânci pentru a merge într-o direcție. Iar eu îmi iubesc soțul și eram dispusă să îi dau acel brânci spre Dumnezeu, cu multă răbdare.

Așa că nu a fost o problemă să facem cununia religioasă, să ne punem cununiile și tot restul ceremoniei. A fost ușor mai reținut când a trebuit să repete cuvintele din Carte, dar am fost mulțumită și cu atât.

Să știți că am fost o femeie foarte fericită. Pentru că ne iubeam și făceam toate acele mici sacrificii pe care le facem atunci când vrem ca persoana de lângă noi să fie fericită. Și, pentru mine, cel mai important era că avea grijă de mine atunci când era vorba de credința mea.

Am fost cu el la toate slujbele de Paște din acești ani, am făcut pomană pentru morți, a fost de acord să aprindă lumânări alături de mine sau să se atingă de Sfântul Aghiazmatar. Chiar am simțit că undeva, acolo, în sufletul său, a început să se deschidă o poartă către Mântuirea sa și iertarea păcatelor.

A fost de acord să ne botezăm fetița, ba chiar s-a ocupat ca totul să se desfășoare în cel mai bun și mai liniștit mod pentru mine, a umblat pe la biserici, a găsit biserică cu preot bun, cu har, care să facă ceremonia, tot ce se putea, tot.

Și, deodată, s-a schimbat. Nu mai e același om. Nu mă mai acceptă așa cum sunt și asta mă distruge pe interior. Brusc, dacă aduc vorba de credința mea și a părinților mei în preajma lui, o ia razna. Am obiceiul de a pune o cărticică de rugăciuni, adusă de la Sfânta Mănăstire Dervent, sub perna fetei, ca să o păzească de rău și să îi aducă vise frumoase. A rupt-o și a aruncat-o, fără să îmi spună un cuvânt.

Obișnuiam să aprind candela în casă în fiecare seară, pentru că așa se face, așa a făcut mama, așa a făcut și bunica și, cu siguranță, așa va face și fata mea. Brusc, a început să o stingă, să arunce uleiul din ea și să îmi atragă atenția că sunt nebună și o să dau foc la casă cu mizeriile astea. Nu vrea să audă de biserică, anul acesta am fost singură, cu copilul, la slujba de Paște și merg singură, Duminica, la împărtășanie cu fetița.

Dar ce mă doare cel mai tare este că îl simt că nu mai e atras de mine, ca femeie. Pentru mine, a fost al doilea bărbat din viața mea și cu adevărat, cel mai bun. La începutul vieții noastre împreună, am încercat să îl fac să aibă plăcere alături de mine, deși pe mine niciodată nu m-a pasionat sexul. Nu cred că o femeie cu frica de Dumnezeu are dreptul de a dispune așa cum dorește de trupul care i-a fost dat. Și nici nu cred că cineva are dreptul de a flagela acel trup cu dorințe ciudate, pentru satisfacerea propriilor nebunii.

Iar acum am ajuns în punctul în care, pur și simplu, atunci când îi permit să se apropie de mine, are tot felul de dorințe nefirești, cu care eu nu pot să fiu de acord. Sunt părți ale trupului uman care au fost date de Dumnezeu pentru ordinea firească a lucrurilor, nu pentru păcat și blasfemie.

Și nu pot decât să plâng în fiecare zi și să mă rog să se întâmple ceva cu viața mea. Pentru că omul meu, cu care visam să îmi petrec tot restul vieții alături, nu mai este cel cu care m-am căsătorit. Îl simt că e rece și că se distanțează de mine. Și avem un copil, care nu vreau să sufere.

Știu că nu am cum să primesc vreun răspuns de la cineva. Dar am scris rândurile astea ca un fel de spovedanie publică și pentru că am citit aici despre catharsis.