Sunt casatorit de 10 ani. Aproape 10 ani, la anul, în aprilie. Când m-am căsătorit, m-am mutat la Constanța, ca să poată termina soția facultatea. Am plecat cu o valiză și 400 lei în buzunar, proaspăt demisionat dintr-o firmă de IT unde nu făceam nimic, dar nici bani nu luam. Am ajuns într-un oraș necunoscut, unde nu aveam nici un prieten și nici un ajutor. Am muncit până mi-am distrus spatele, dar astea sunt alte povești.

Am făcut primul copil după 6 ani de la căsătorie. Pentru că nu m-am simțit capabil să îi ofer tot ce puteam și tot ce îmi lipsise mie, atunci când am fost de vârsta lui. Ar fi fost încă un copil nefericit, care jinduie după înghețațata prietenului de joacă, pentru că tati nu are bani.

Am decis să fac al doilea copil atunci când am simțit cu adevărat că nu am griji financiare și îmi pot permite să stau un an acasă, fără să fac nimic și copiilor mei să nu le lipsească nimic. Am putut să le asigur o naștere decentă mamei și copilului și o îngrijire completă ulterior. Copiii mei au tot ce își doresc, sunt fericiți, deștepți și haioși.

De ce am scris asta?
Pentru că se rupe ceva în mine și îmi vine să plâng atunci când văd situații de acestea. De ce faci 5 copii, când tu nu ai bani să întreții unul? Nu, nici măcar unul, tu nu ești în stare să te întreții singur. Îi faci, după care îi lași, rupți de foame și sete, în frig sau caniculă, ca să mergi să faci rost de o vodkă și niște pâine mucegăită.

De ce faci copii, dacă știi că nu ești în stare să le dai măcar pâine cu apă? Ce vină au copiii, de sunt aduși în lume direct pentru suferință? Câtă lipsă de iubire poți avea în tine? Câtă?

Știu, statul e de vină, că nu le face educație sexuală și nu le dă prezervative. Pentru că toți știm, idioții analfabeți au grijă să își pună cauciuc pe scoaba jegoasă cu care plodesc, să nu cumva să ia vreo boală de piele.