Am avut o perioadă în care am cochetat cu predatul la universitate. Ținusem niște cursuri ca guest lector și îmi plăcuse, așa că m-am înscris și eu, ca tot poporetul, la școala doctorală, pentru că ai nevoie de doctorat și de un purcoi de publicații pentru a fi profesor universitar în România.

Aveam o idee frumoasă de teză, pe care i-am vândut-o cu oarecare succes unei profesoare coordonatoare, și dusă am fost.

La primul curs – puhoi de oameni. Cred că erau peste 300 de viitori doctori înghesuiți în amfiteatru.

Lângă mine se așezase un cetățean în costum și cravată, ușor timorat. Eu sunt destul de extrovertită, deci am luat responsabilitatea discuției pe umeri și l-am întrebat pe om cine e și ce caută. În naivitatea mea completă, recunosc (eram mai tânără pe atunci), mă așteptam să comparăm ideile noastre de teză și să legăm o prietenie intelectuală  care va dăinui peste timp și spațiu.

– Păi eu sunt bugetar, și dacă fac doctoratul îmi dă ăștia zece milioane în plus la salar.

Pfffffrfrrrssss. M-am dezumflat ca un balon dezlegat la gât. Nu și cetățeanul bugetar, care s-a ținut scai de mine tot restul semestrului, și după ce mi-a cerut cursurile ca să învețe după ele, a încercat să copieze de la mine la examen. Deși subiectele erau diferite….

A doua treabă frumoasă a fost la o lucrare de seminar, care era chiar în domeniul în care lucram. Aveam de făcut un anumit tip de analiză. Cerințe vagi, creativitate mare, doctorat, ce mai! Când am predat lucrarea, profesorul s-a indignat că de ce nu calculasem doi indicatori (care nu sunt utilizați nicăieri în practică, o invenție neaoșă inutilă, de altfel). Orice argumentație a fost în zadar. Ne vedem în toamnă.

Până în toamnă, însă, aveam să arunc definitiv prosopul de viitor doctor în științe.

Profesoara mea coordonatoare plagiase. Cu asemenea parcurs academic, parol, tot ce mi-a rămas de făcut a fost să fug tare și departe de orice formă de învățământ „superior” (ha-ha) din România.