În spiritul ultimelor articole, mi-am adus aminte de o discuție avută cu un nene pe blogul lui Zoso, la o postare cu lamentări blegi. În final, omul a câștigat prin neprezentarea mea, pentru că mi-am dat seama că nu am cu cine…

Povestea a pornit de la faptul că eu, de când lucrez de acasă,  am full-time job, grijă de copii și fac o grămadă de treburi prin casă, în timp ce domnul meu are serviciu (tot de acasă) de la 9 la 5 și stă lipit de calculator.

În esență, omul afirma că într-o relație, partenerul care aduce mai puțini bani în casă trebuie să-și asume mai mult din treburile în gospodărie. Și că oarecum e normal, pentru binele familiei, dacă unul câștigă destul încât să întrețină familia, celălalt să își asume natural rolul de „om de casă”, și atât.

Eu nu cred că o căsnicie e un contract, și că echilibrul e media aritmetică sau mediana. Nu stau să contabilizez munca făcută de mine și cea făcută de soțul meu, nici să-i verific fluturașul de salariu (în momentul ăsta, dacă mă întrebați, nu știu exact cât câștigă). Pentru că eu lucrez freelance iar el e angajat, veniturile vin diferit (la mine din dividende, la el din salariu, lunar), și atunci și cheltuielile se împart diferit, dar habar n-am cum, am găsit un echilibru. Investiții mai mult de la mine, cheltuieli administrative mai mult de la el.

Dacă trag linie, probabil că fac mai multe prin casă, în cotidian. Nu-mi pasă. Programul îmi permite, și nu văd de ce aș cere de la el să facă niște chestii care deja au devenit rutină pentru mine numai în numele unei egalități pe hârtie. Ar trebui să las vasele pe masă sau rufele înșirate până seara, când termină el serviciul, doar pentru că “egalitate”? Puh-leeese.

Asta nu înseamnă că nu-s în stare de chestii tehnice. Îmi pot schimba roata când am pană și pot monta un fassung, sau schimba o priză, dar tot îmi e drag atunci când văd că mi-a pus lichid de parbriz.

Și să ceri de la partenerul tău să renunțe la lucrurile care îl împlinesc și îl ajută să se dezvolte, doar pentru că nu are nevoie să le facă (dacă tu ești profesor și eu doamna directoare, micționez cu jet pe meseria ta, că și așa nu aduci bani în casă), mi se pare o mitocănie absolută.

În rest, nu mai aruncați cu pietre pentru că nu înțelegeți dinamica altor cupluri. Nu există rețetă universală de fericire. Unii oameni sunt docili și sunt fericiți să fie conduși, alții sunt înfipți și vor să fie căpitani. Atâta timp cât echilibrul găsit între parteneri duce familia mai departe și îi face pe amândoi fericiți, nu văd de ce trebuie să judecăm noi doct de pe margine.