Am avut recent o discuție cu soțul unei prietene, pe care l-am felicitat pentru o realizare intelectuală in-cre-di-bi-lă a soției sale. Reacția lui la explozia mea de entuziasm a fost ceva de genul:

– Da, minunat, dar să termine odată cu prostiile, că m-am săturat să fiu eu femeia în casă.

– Erm…ce?

– Datoria ei e în primul rând să țină casa și să aibă grijă de familie. După aia poate să facă ce are ea chef.

La faza asta m-am blocat un pic, nu pentru că nu îmi e cunoscută reacția asta între bărbați, ci pentru că nu mă așteptam să o aibă fix tipul ăsta, despre care știam că o iubea pe doamna mea fix pentru că era deșteaptă.  Și că o susținuse în trecut necondiționat atunci când a vrut să se dezvolte intelectual. Și nici ea nu era vreo feminizdă obsedată de carieră sau incapabilă de a face o supă decentă, ca să trezească frustrări domestice oamenilor din jurul ei.

Drept e că nu mai avusesem discuții din astea cu ei de când veniseră copiii. Se schimbă atât de mult relația dintre doi oameni atunci când se căsătoresc și au copii? Vârsta mijlocie trezește în bărbați deodată spiritul de cap-al-familiei-în-sensul-CpF, iar femeile trebuie să devină mămicuțe și gospodine? Ne schimbăm noi în așa măsură odată cu venirea copiilor, încât orice altceva devine secundar și prozaic?  Când, mai exact, e vârsta la care renunțăm la visele noastre?

Și acum aș vrea să știu – sincer și fără aere hipsterești – de la bărbații acestui blog: cum le vreți pe femeile voastre, în adâncul sufletului?

Iar pentru fetițe, am un singur sfat: să nu ajungeți niciodată să depindeți de un bărbat, nici material, nici sentimental, nici intelectual. Chiar dacă acum este doar lapte și miere, oamenii se schimbă. Umilința pe care o să o trăiești atunci când îi ceri ajutorul cu ceva, iar el spune „nu”, doar pentru că poate, nu ți-o vei șterge de pe suflet nici cu cel mai aspru burete de sârmă.