Ionuț a început tratamentul, iar băieții de pe arhiblog sunt la locul faptei. Primele impresii, de la Lucian.
După cum spuneam, sunt momente în care sunt teribil de mândru de voi. Am norocul de a avea cea mai frumoasă comunitate din România.

Dupa discutiile preliminare pe care le-am avut telefonic, mi-am exprimat temerea ca a mea conditie fizica nu imi permite hei-rup la cele 4 etaje, am pus la cale un mic plan, care includea un scaun pliant adus de mine, pentru pauzele eventuale de pe scara.

Astazi la ora 4 (sharp)promisesem ca ajung in fata blocului.
Primesc un SMS „sa tragi masina cu spatele pana la ultima scara sa fie mai usor”. Ma ia cu tremur. Conduc execrabil cu spatele si deja vazusem poza cu blocul pe Google…zic ok, nu-i problema, am senzor…pe Ibiza fara senzor esti mort! E dita-mai masina :))

La ora unu’ fug de la munca si fac recunoastere cu masina in zona.
Cronometrez (ca imi place sa fiu punctual) si trag concluzia ca 7 min imi trebuie de la munca la locul faptei.
La ora 4 PM se pare ca na, e mai aglomerat, asa ca la interfon sun la 4:02.

Ca orice nativ fecioara obsedat de punctuialitate. Imi pun cele 94 de kile la lucru si alerg pana la etajul 4. Intru, salut, iau scaunul cu rotile si alerg pana la parter. Tic-tac, tic tac. La 5, trebuie sa fim pe Magheru si noi suntem in MIlitari. Fug iar pana la et. 4, trag trei guri de aer si intreb: „Deci cum se face?”. Ionut imi zice: „Ca pe mireasa 🙂 ” E plin de viata omul asta si glumet. Me likey! Plin de simtul hazului ii zic: „Tine-te bine. M-am insurat doar o data! Deci experienta mare n-am cu mirese 🙂 ”

Plecam. E clar ca sunt stangaci si e ceva pentru care nu te poti pregati. Numar scari, ca nu le vad. Nu il tin corect si ating usa unui vecin care deschide usa sa vada ce este. Mama lui Ionut explica vecinului care e treaba si mie cum sa tin corect.

Numaram treptele, dar nu numaram etajele. Abia mai suflam si transpiram ca un porc care sunt (scuze Ionut!). Cand credeam ca urmeaza parterul, respir adanc pentru sprintul de final.

Urma etajul I… Genunchii imi tremura, cer o pazua si ma loveste: uitasem scaunul pliabil pentru pauze. Nu stiu ce a simtit Ionut, dar clar ma prabuseam. Mama lui incerca sa ma ajute. Un vecin deschidea usa la et. 1 cu ceva cola in brate. Il strig, abia respirand: „Vecine, colegu…o mana de ajutor!?”. Se uita la noi, doi baieti imbratisati cerand ajutor. Zice „Cu ce?”. Ii zic:”Ajuta-ma”.

Vecini ca astia doar in Romania gasesti. Lasa cola la usa in bratele prietenei care deschide intre timp si il preia pe Ionut. Ajungem la parter, ii multumesc pentru ca m-a scos din penibilitate si plecam spre locul de tratament, unde fenomenal gasesc loc de parcare.

In timpul in care am asteptat, mi-am gandit greselile (fugile pe scari, uitatul scaunului, etc)
Am pus planul pentru intoarcere la punct si ne-am intors.

Atat pe drumul de plecare, cat si pe cel de intoarcere, am descoperit un om extraodinar insotit de mama lui, am descoperit ca ceea ce numeam probleme sunt fleacuri si faptul ca in continuare conduc execrabil cu spatele la parcare.

Am mai vazut un frate care pana am scos scaunul din portbagaj a alergat cu Ionut pana sus si mi-am dat seama cat trebuie sa pretuiesc lucrurile mici, mai mult decat pe cele pe care ma axasem pana acum.

Cand am ajuns acasa am vazut cererea de prietenie a lui Ionut pe FB, i-am vazut site-ul si portofoliu. Omul asta stie prelucrare foto!

Multumesc, Ionut! Ziua de azi, pentru mine a fost o lectie pe care nu as putea financiar, niciodata sa ti-o rasplatesc.
In weekend bag genoflexiuni si flotari, nu mai uit scaunul pliabil si ne vedem marti sa o luam de la capat!