Contul meu
Citeam un articol ușor tâmp de pe Digi, despre cum cad fetele și femeile tinere în capcana iubitului gelos, metode de racolare a tinerelor pentru prostituție mai mult sau mai puțin forțată.
Am observat ceva la majoritatea oamenilor din jurul meu care sunt părinți de fete. Toți au tâmpenia aia cu Îmi iau armă, o trimit la mănăstire, fac instrucție cu ei, desigur, nerealizând că, de fapt, se înhamă la sarcina de a-i oferi, unui tip complet necunoscut, ca dar, virginitatea fiică-si, pe motivul că așa e bine. Am observat asta inclusiv în anturajul meu, în care există femei care șușotesc cu fiica mea chestii gen Să nu afle taică-tu, că se supără rău de tot.
Oamenilor, nu fiți proști.
Fiți prietenii copiilor voștri. Mamă sau tată, este irelevant. Fiți pentru ei prieten și refugiu, nu prostul care nu trebuie să știe nimic și de care se ferește, pentru că altfel se supără. Fiți tatăl sau părintele la care copilul vostru se va gândi ca ultima salvare, refugiul complet, locul în care ajunge, închide ușa și e safe, nu fiți prostul român, care trăiește pentru gura lumii.
Pentru că, atunci când sunteți proști în felul acesta, vă puteți pierde copilul. Da, se poate întâmpla orice. Copiii cresc și se transformă în adulți. Așa cum voi erați niște saci de hormoni, așa vor fi și ei și, vreți sau nu, vor avea mintea invadată de nevoia sexuală și vor face sex, fie că vreți voi sau nu. Depinde de voi dacă asta va fi o rușine pentru ei în fața voastră sau va fi doar un curs normal al vieții și veți fi sfătuitorul și sprijinul de care au nevoie.
Da, copilul vostru nu e perfect. Deși aveți impresia că e genial și că perlele sale sunt incredibile, e doar un om normal. Acel om normal va face greșeli, va întâlni oamenii greșiți, va trimite poze goală unora poate, va face sex cu alți oameni greșiți, poate. Poate va rămâne gravidă și, de frica și rușine ca nu cumva să afle tata, va merge să facă avort într-un colț de hambar. Poate că va fi violată în club, așa cum se întâmplă de extrem de multe ori în românia și nimeni nu va afla, pentru că îi va fi frică să nu afle părinții.
Și așa, un om se va distruge, treptat, din cauză că pe voi nu v-a dus mintea să realizați că trebuie să fiți prieten copilului, nu stăpân rudimentar. Vorbiți cu copiii voștri, arătați-le că sunt pe același nivel cu voi, eliminați din viața lor babele stupide care îi amenință cu tata dacă fac prostii, nu lăsați să li se înscrie pe drive genocidul meltenistic care caracterizează tradiția milenară a acestul minunat popor vechi, de 100 de ani.
Faptul că sunteți prietenii copiilor voștri nu diminuează responsabilitatea și obligația de a fi părinte ci, dimpotrivă, o îmbunătățește și o transformă într-o experiență comună și într-un drum comun alături de cel mai drag om din viața voastră.
NOU
De departe cel mai bun articol scris de tine in ultima vreme.
NOU
Si nu numai de el. Ar trebui ca mai multe site-uri (mai ales de “parenting”) sa dea astfel de sfaturi. Si practice, si cu capul pe umeri, si mai ales de actualitate. Imi ies peri albi cand vad sau aud parinti care se plang “vai, dar copilu’ nu-mi spune/ imi ascunde, etc.”, dar nu se uita la ei insisi, nu au nici macar o vorba buna pentru copiii lor, cum vor si aia mici sa spuna ceva, imediat parintii respectivi sar cu gura pe ei, ii invata pe copii sa minta, de nu mai stiu pe unde s-o scoata.
NOU
Pentru cine vrea sa aprofundeze subiectul, recomand “Cum să ne păstrăm copiii aproape” de Gordon Neufeld si Gabor Mate.
NOU
Uite ce inseamna sa fii om intelept! Bine, e clar asa ceva nu are tractiune pe facebuci, nu e cu pisici si nici fenomenal de socant, cand mai pui ca implica si un pic de logica deja fanii minte ingusta incep sa dea report
NOU
Méchantu’ nea_zapada: “si cine ziceai ca e guest authoru’?”
NOU
Foarte, foarte bine punctat.
NOU
Ma deranjează ca ai scris România cu R mic și ca părinții trebuie sa fie ultima salvare. Din contra cred ca trebuie sa fie prima salvare, primii la care apelează in caz de necaz. Poate ca, dacă Alexandra apela părinții ei, înaintea 112, avea alte șanse. În rest felicitări pentru articol!
NOU
Pina la a deveni prieteni cu copiii, citi parinti ii trateaza ca fiinte de sine statatoare, cu dorinte proprii, nu ca mici creaturi aflate in posesia lor, obligate sa dea ascultare indemnurilor?
Toti copiii sint invatati sa multumeasca cind primesc ceva , mai ales de la straini, sa vada tot omul ca plodul e educat. Dar lor, copiilor, le multumiti cind ii trimiteti sa va aduca telecomanda sau sa arunce o hirtie la cos sau sa puna telefonul la incarcat? Ca sa inteleaga ca sint tratati de la egal, ca sa se obisnuiasca de mici ca au dreptul sa fie respectati.
Citi le explicati pe intelesul lor motivele pentru care anumite cereri nu le pot fi satisfacute?
Abia apoi se va putea vorbi si de incredere.
NOU
hai ca nici nu-mi pot imagina sa nu-i zici “multumesc” copilului. ce naiba, pana si unui caine ii zici “bravo” cand aduce mingea, d-apai unui om, de la care ai pretentia ca il educi.
NOU
Eu încerc să fiu ăla la care copiii se gîndesc ca la prima soluţie salvatoare, nu ultima.
NOU
Ca tata de fata e bine sa-ti iei arma. Nu ca sa-l sperii pe colegul ei de banca sa nu-i bage mina sub tricou. Ci pentru ca un dezaxat ca ala de la Caracal sa se gindeasca ca risca un cartus de shotgun in coaie de la un tata furios. Remember Drasius Kedys…
NOU
Ca tata de fata e bine sa-ti iei arma. Nu ca sa-l sperii pe colegul ei de banca sa nu-i bage mina sub tricou. Ci pentru ca un dezaxat ca ala de la Caracal sa se gindeasca ca risca un cartus de shotgun in coaie de la un tata furios. Remember Drasius Kedys…
NOU
Nu știu dacă prietenia ca sentiment părinte-copil e sustenabilă, oricând un copil va prefera prietenia celor de vârsta lui. Și nu știu dacă te poate vedea ca prieten. Mai degrabă aș zice că-i o chestie de încredere, să știe că poate veni să-ți spună orice. De altfel, regula la noi e clară. Orice s-ar întâmpla, există o șansă/nivel de pedeapsă, predominant zero. Pentru minciună pedeapsa e 100% aplicabilă. Deocamdată merge. Vedem când ajungem pe la adolescență.
NOU
Eu am avut o relație perfectă cu tata cam până la vârsta adolescenței: vorbeam mult, ne jucam, ne plimbam cu bicicletele, mergeam peste tot cu el, de multe ori preferam să merg cu el la muncă decât să ma joc cu copiii etc. Totul s-a schimbat în perioada în care am intrat la liceu și au început să mă intereseze băieții, ieșirile, distracția. Nu aveam cine știe ce interdicții, însă atunci când voiam să îi povestesc lucruri despre subiectele astea parcă se schimba la față și punea o barieră imaginară. Nu voia ca informațiile astea să ajungă la el, deși nu era nimic ieșit din comun. În puținele situații în care mă asculta vorbind despre vreun băiat, ținea neapărat să se compare cu el și să-l pună într-o lumină proastă. Lucrurile astea n-au făcut decât să mă îndepărteze de el și să mă apropie de „ceilalți”.
Acum suntem ok, însă îmi pare foarte rău că nu am avut parte în adolescență de prietenul pe care îl știam din copilărie.
NOU
Am vrut sa scriu un comentariu dar mi-am dat seama ca nu aduc nici o valoare cu el. Articolul este exceptional, ca multe altele scrise de tine, dar, asta, e ceva la care orice parinte ar trwbui sa se gandeasca.
Cetin, ar trebui cumva sa-l faci sa fie primul articol care iti apare cand deschizi pagina. Ceva gen pined post. E foarte mare pacat sa se piarda printre altele. Ca refresh pentru orice parinte, ceva la o luna sa revii la el.
Poate n-ar strica o sectiune noua “Sfaturi”” sau numeste-o cum vrei, ceva cum are meniul cu articolele despre Emigrare.
NOU
“Ieri am primit un apel 112 disperat al unei femei dintr-o comună constănțeană, în sensul că nepoata sa, de 14 ani, a fost luată cu forța de pe stradă de “un bătrân de 60 de ani, cu pălărie”, plimbată cu mașina, “un Opel de culoare gri”, pe străzi și abandonată la aproximativ 2 km. S-au pus în mișcare zeci de colegi, am pornit la drum, iar când am ajuns am început să discutăm cu fata la fața locului în timp ce urmăream simultan camerele de luat vederi cu imaginile surprinse în localitate. M-am uitat de zeci de ori pe înregistrări, sperând să-l găsim pe “bătrânul de 60 de ani cu pălărie, care avea un Opel gri”. Nimic. Până mi-am dat seama că noi căutăm cai verzi pe pereți. Similitudinile cu detaliile criminalului din Caracal erau incredibile. “Un bătrân cu pălarie, de 60 de ani, mașină de culoare gri.” Am rugat mama fetei să iasă din cameră și am discutat cu fata între “4 ochi”, ca și cum aș discuta cu propriul copil. I-am explicat că noi nu vrem să îi facem rău și că în acele momente cineva poate chiar are nevoie de ajutorul nostru. Într-un final a recunoscut că i-a venit ideea să mintă de frica mamei, deoarece plecase în oraș și nu îi spusese acesteia. Văzând evenimentele tragice de la Caracal la tv și că mama sa nu o găsea, fiind plecată “ilegal” în oraș, nu îi răspunsese pe telefon, s-a gândit să creeze o poveste similară pentru a nu fi muștruluită de către părinți. Ireal, nu e așa? Dar vă asigur că s-a întâmplat. Oameni buni! Încercați să comunicați mai mult cu copiii, când vă spun că pleacă la prieteni, luați legătura cu părinții acestora, asigurați-vă că au ajuns acolo și mențineți permanent legătura cu copiii. Nu vă bazați pe faptul că ei vă “spun adevărul mereu”. Nu vă mai expuneți copiii la emisiunile care mediatizează excesiv astfel de cazuri. Ei nu percep răul așa cum îl percepem noi ca părinți.
“