Să vorbim puțin despre ușurința cu care orice creație submediocră, fie ea în pictură, muzică, poezie, blogging, croitorie, unghii false sau gătit, se intitulează astăzi „act artistic” sau „artă”. 

Arta a devenit atât de democratică, încât nu mai este nevoie de talent, de muncă, nici chiar de vreun rezultat palpabil (ahem – banana lipită cu scotch de un perete, care a fost mâncată de un fin…degustător al artei) ca să fie denumită astfel. Ajunge o grămadă de tupeu și o grămadă de ignoranți cu ifose care să aplaude ca focile, și voila! artă pură, prieteni!

Nici măcar nu mai poți denunța impostura, pentru că se vor găsi imediat hipsterașii apărători ai diversității, care să te lege de stâlpul infamiei și să te bicuiască cu epitete gen „hater”, „încuiat” sau  „misogin/misandră”, în funcție de sexul, ahem, artistului. Da, știu, nu am pătruns eu în profunzimea mesajului. 

Toți suntem niște genii și deci orice elucubrație emitem este artă. Efectul este mult, mult zgomot de fond, care acoperă cele câteva creații cu adevărat valoroase care apar în orice domeniu. 

Nici măcar pe criticii de artă nu te mai poți baza să cearnă grâul de neghină, că și ăștia au devenit niște simulanți cu flatulențe, care merg ca turma la vreun pom lăudat prin marketing deștept și fac sluj în fața pișcotului oferit cu generozitate. 

Să mai adăugam la asta că orice e mainstream ne pute automat, pentru că suntem niște speciali, iar orice gunoi cu iz de nișă ne declanșează isterii admirative. Cât timp „mesajul”, fie el oricât de prost împachetat sau formulat, rezonează oarecum cu sarcasmul postmodernismului, înghițim orice mizerie, aplaudăm orice manifestare și îngenunchem în fața oricărui fals profet, ca să-i primim binecuvântarea.  

Împăratul e gol, prieteni, și noi suntem prea ocupați să-l aplaudăm pentru diversitate, curaj și „inovație”, ca să-l putem vedea cu adevărat și apoi și lua, vitejește, la perpules.