o

Meciul de aseara poate fi reprezentat de o singură faza. La un moment dat, Ozil da o pasa prea lunga spre careul italian, pe care o urmareste Muller. Mingea are viteza si e EVIDENT ca se îndreaptă spre out de poarta. Si, deodata, cumva, se intampla ceva.Mingea incepe sa franeze sau…cumva, de undeva, Muller, care deja alerga cu viteza, gaseste puterea de a alerga si mai tare si ajunge mingea, intr-un efort urias. Din cadere, o loveste, ea se duce spre nicaieri si iese, pana la urma, afara.

Acum imaginati-va aceasta faza aceasta cu romani, de exemplu, Alibec. Ganditi-va cum ar alerga el eroic, impotriva tuturor șanselor, sa prinda o minge fara speranta. Cum ar irosi el niste energie aiurea, pentu ceva ce stie ca e doar un efort in zadar. Ba chiar unii dintre voiar fi si de acord cu asta. Pai de ce sa mai alerge, cand nu are nicio sansa?

Asta e diferenta dintre noi si ei. Dedicarea. Lupta impotriva tuturor sanselor. Faptul ca tu, desi stii ca e imposibil sa mai prinzi acea minge, totusi iti vei de si sufletul, pentru ca poate o sa o prinzi.

In rest…ce meci! Ce lupta!Ce simulari de fetite speriate, la italieni. Ce arbitraj prost al lui Kassai. Ce emotii la executarea penaltyurilor. S-a vazut cel mai clar ca atunci cand e vorba de penaltyuri, cu cat mai tanar executantul, cu atat mai multe sanse de gol. Pentru ca tinerii sunt inconstienti, sunt mici, nu realizeaza presiunea uriasa care e pe umerii lor. Pe cand batranii, da. Schweinsteiger a ratat ca o fetita speriata, Özil a luat tribunele la tinta, iar pe Draxler l-a durut la başcheți, fara nicio grija, gol calm si sigur.

Am tinut, usor, cu Italia, aseara, dintr-un singur considerent. Cu Italia, aveam sansa sa vedem o finala ce o contine pe Islanda, favorita mea. Asa, cu nemtii, mai putine sperante