Am fost un copil tare neastâmpărat, încă de când eram bebeluș.
De exemplu, nu am suportat niciodată biberonul. Trebuiau ai mei să se trezească noaptea să mă hrănească cu lingurița. Pentru că altfel nu mâncam, scuipam tot și răcneam ca râma-n ac.

Desigur, amintirile astea nu sunt personale, ci le am de la mama. Dar am amintiri personale din vremea aceea. Cum nu suportam să merg pe jos până la grădiniță, ci trebuia să fiu dus tip căluț, după gâtul bunicii. Doar al bunicii.
Sau cum săturându-mă să mă tot întrebe educatoarea ce am de mâncare, am strigat la ea un căcat am de mâncare, na!, de și-a fracturat femeia mușchiul zigomatic de râs.

La bunicii mei acasă, fiind familie numeroasă, se făcea de mâncare în oale big sized, gen 15-20 de litri, să aibă ce să bage la maț tot omul, că mai apăreau și vecini fix la masă, mai venea popa pentru olecuțâcî di borș, mai treceau ciori la cerșit și bunicu le dădea o strachină de mâncare.

Iarnă fiind, după ce s-a făcut ditam oloiul de supă cu tăiței, a fost scos afară în curte, în zăpadă, să se răcească. La un moment dat, se uită lumea prin casă după mine, nimic. Pod, beci, sub paturi, nimic. Teoretic nu ieșisem nicăieri, aveam ciuboțelele în casă. Până când iese bunica până în fața bucătăriei și îl vede pe subsemnatul, băgat în oala de supă, cu tăieței prin cap și dându-și cu zeamă pe față.

– Ce faci, Cetinel?
– Mă păl, nu vezi?

***

Bunicu avea o grădină de basm. Cu nuci vechi de zeci de ani, cu coroane ce acopereau zeci de metri pătrați, cu pruni, cu meri, cu căpițe de fân înalte cât un turn. Cu iarbă înaltă și frumos mirositoare, cu flori, cu liniște. Cel mai frumos loc de joacă posibil pentru un copil.
Cum se punea bunicu la somn de prânz, cum o ștergeam vitejește, cu un butucel după mine, să mă pot urca pe el, să deschid poarta la grădină. După care, lumea era a mea.

Tot în vremea băii de supă, iese bunica după mine, să mă cheme la masa de prânz. În teorie, trebuia să fiu în curte, jucându-mă cu un avion de metal pe care scria TAROM. Practic, eu eram în grădinî, în vârful celui mai înalt nuc, fericit ca un bărzoi.

De nu m-a strigat bunica. De nu m-a căutat. Au chemat miliția. Au adus oamenni să caute în fântână după mine. Au căutat în hazna. Cetin nu era nicăieri.

Pentru că lui Cetin, după ce a văzut ce tămbălău a făcut, acum îi era frică să mai coboare din copac, deși cam înghețase, cam îi era foame și cam nu mai avea chef de glume.
Pe seară, când am văzut-o pe bunica intrând în grădină, plângând și spunându-mi numele, mi-am luat inima în dinți și am strigat

– Bunicî, aici îs.

Cred că și acum am pe cur o dungă de curea, de la bătaia mâncată în seara aia.

***

Bunicu și bunica nu mai sunt. Dorm demult, iar lui Cetin câteodată i se face dor de ei de i se rupe ceva în inimă.
Grădina din spatele casei nu mai există, e doar o pârloagă, prin care nu mai poți trece și în care nici un copil nu s-ar băga la joacă. Curtea și casa acum sunt ale altor oameni, curtea e plină de tot felul de resturi, de mizerii. Nici nu ai zice că acolo am râs , am alergat, am făcut julituri și am fost strâns în brațe, să îmi treacă durerea.

Dormi în pace, bunico.
Dormi în pace, bunicule.