Fac parte din generația de decreței pe care o tot deplânge Tolontan. Bine, am fost născut din dragoste, după spusele mamei. Mi-a fost jenă să îi spun că, practic, toți suntem născuți din dragoste, fie ea cu surpriză sau nu, așa că o cred în continuare și mă laud că sunt un fruct al iubirii dintre o moldoveancă iabrașă și un tătar cam molcom și cam fraier.

Așa. După această mică digresiune, să ne reîntoarcem la hackerit. Primul meu contact cu calculatoarele a fost în liceu, când, împreună cu un tip chel (săracu, chelise la 14 ani) plus colegul Răsmeriță Adrian, care promtea enorm, dar a ajuns mecanic de tren la metrou, am fost selectați să facem laboratorul de informatică al liceului. Calculatoare HC 85, TimS și Cobra.

Un vis, vă spun. Nu știa nici dracu ce e acela calculator, decât dacă era vorba de Casio pentru adunări. Mergeam la ore când voiam noi, în restul timpului fiind foarte ocupați să punem la punct sistemele de calculatoare. Mai exact, să încărcăm Wolfenstein de pe casetă, să ascultăm 20 de minute de țârâituri și, dacă aveam noroc să nu o luăm de la capăt, din orice motiv gen s-a agățat banda sau s-a șters sau nu a citit-o cum trebuie, să manipulăm pe tânărul aliat ce ne scăpa de hoardele naziste invadatoare.

Desigur, pe atunci nu exista ideea de hacker, nu îmi trecea prin cap că acele calculatoare ar putea fi interconectate într-o rețea și oricum, nimeni nu avea idee de internet.
Dar, pe la 19 ani (sau 20?), mi-am cumpărat primul personal computer. un super 286, care avea vreo câteva sute de kilo de ram, avea modem de 56 kbps și pe care îl puteai lega la o rețea telefonică și să ieși pe internet, la făcut chestii respectabile. Bine, eu ieșeam la agățat pe mIRC, dar e irelevant în contextul poveștii. Cu amărâtul acela de 286 am învățat singurel ce e aia o rețea, ce e ăla un IP, intern, extern, cum legi 2 calculatoare între ele sau cum le accesezi remote.

Ideea e că am fost, întotdeuna, autodidact în chestia asta. Visam să ajung ca Neo, să dezleg misterul mătricii, râdeam de Sandra Bullock și rețeaua ei, cu toate inexactitățile poveștii, râdeam, ca toți ceilalți, de hackerii de la tv care dau intens din degete cu ochii pe ecran, neapăsând nici măcar o dată tasta enter, deși pe ecran e vizibilă schimbarea de linie.

Recunosc, am fost leneș. Nu am învățat să fiu hacker, știu, cât de cât, să umblu cu un putty, să instalez un radmin sau un keylogger și cam la asta s-a oprit aventura mea cu umblatul liber, fără constrângeri pe autostrada internetului. Îmi pare rău? Nu. Fac ce îmi place pe internet, îl folosesc exact cum am eu nevoie.

Dacă am nostalgii? Desigur.

Dar pentru nostalgiile mele, există remedii.
Pentru că azi, de la ora 21, OMG, OMG, OMG, începe sezonul 2 la Scorpion.

Inspirat dintr-o poveste adevărată, serialul ni-i aduce în prim plan pe excentricul geniu Walter O’Brien şi echipa sa, principala apărare a SUA împotriva ameninţărilor noii ere. Membrii echipei sunt: Toby Curtis, un expert în comportament care poate citi pe oricine, Happy Quinn, care este foarte pricepută în domeniul mecanicii şi Sylvester Dodd, un guru al statisticilor. Agentul federal Cabe Gallo, pe care-l leagă o poveste dramatică de O’Brien, se foloseşte de cunoştinţele acestor genii pentru a lupta împotriva terorismului cibernetic și atacurilor infracționale. Deşi nu se adaptează prea bine în societate, aceştia se simt bine unii cu alţii. Pentru a-i ajuta să se înţeleagă totuşi cu lumea din afară, ei o au pe Paige Dineen,mama unui băiețel înzestrat, supradotat din punct de vedere al inteligenței.