Îi înjurăm pe unde îi prindem, printre dinţi sau în gura mare. Nu îi suferim la cozi, nu îi suferim în autobuze, când se bat să ocupe un loc, nu îi suferim când înclină balanţa alegerilor în politică, acceptând pui şi zahăr contra voturi.

Ne stau ca sarea în ochi când îi vedem aglomerând parcurile şi le urăm să ajungă mai repede la cimitir. Dar când îi vedem în spitale, ne încurcă şi acolo.

Şi totuşi.
Şi totuşi sunt bătrânii noştri. Fiecare din ei este un bunic, o bunică. Sau un tată. Fiecare din ei a crescut, a şters la fund, nu a dormit nopţile de griji, s-a chinuit să facă OM din câte o haimana ca noi. Fiecare din ei iau seara în braţe câte un pui de om, care îi strigă Buni sau Bunicu şi se bucură că au reuşit să dea viaţă din viaţă.

Şi ei au sentimente, şi ei iubesc, şi ei plâng pentru cineva sau după cineva.
Doar că sunt bătrâni, iar drumul lor pe pământ de-acum înainte, este mult mai scurt decât al nostru. Şi ei ştiu asta.
Hai să îi urâm mai puţin. Să îi privim altfel, să îi tratăm ca pe nişte oameni, nu doar ca pe nişte poveri.
Nu e ceva urât să iubeşti oamenii ce ne-au dat viaţă.