Vis-a-vis de mine stă o bătrânică. Micuţă, micuţă, zbârcită, nu prea aude, e bolnavă de diabet, se mişcă greu. Deh, ca bătrânii.
Din când în când mă mai conversam cu ea, când ne întâlneam la scări. Ea îmi povestea de bolile ei, de nepoţi, de diabet, eu îi dădeam sfaturi de mers la medic, ca vecinii.

Într-o zi, vecina mea s-a internat. Şi a lipsit vreo 2 săptămâni de-acasă. Nimeni nu avea idee unde este, nici măcar prietenele ei, care băteau la mine la uşă să mă întrebe dacă ştiu ceva de ea.
Acum câteva zile a venit acasă şi ne-am întâlnit pe scări. Era însoţită de un tip şi-o tipă.

A început să îmi povestească unde a fost, ce a făcut, că a trecut pe insulină, că dacă nu vreau eu să îi fac injecţiile. La care tipul o smuceşte din faţa mea şi îmi şuieră:

– Nu are nevoie de nimeni să îi facă injecţiile. Se ocupă familia de asta, nu orice om de pe stradă.

Şi au plecat.

Ăsta e tipul de hienă de case rromânesc. Cât era sănătoasă, nici unul din ăştia nu aveau idee de locaţia ei şi de starea de sănătate. Cum dă semne de boală şi posibilă moarte, cum brusc se trezesc toţi din familie.

Am mai cunoscut 2 tipuri de genul acesta. Ambele de la mama din bloc. Primii au aburit o vecină de palier de-a mamei că viaţa la ţară, în Ardeal, e minunată, că laptele de vacă proaspăt muls nu se compară cu cel de la oraş. Astfel, doi bătrâni de 70 de ani şi-au cedat casa, pentru a se muta în casa unor nepoţi îndoielnici. Nepoţi care i-au dat afară în mai puţin de 6 luni. Acum, bătrânii locuiesc cu chirie într-un sat din Ardeal. Au aproape 80 de ani şi au rămas fără nimic.

O altă vecină a realizat că viaţa ei trebuie refăcută tot la un nepot, prin Moldova. I-a dat tipului casa şi s-a mutat acolo. Acum stă pe la oamenii din sat, care o ţin de milă, pentru că nepotul a vândut tot şi s-a mutat în Bucureşti, este un domn. Apartamentul bătrânei l-a vândut ca să îşi ia maşină.

Zice mintea mea în gândul ei.
Oare bătrânii se senilizează atât de tare, încât nu realizează când cineva profită de ei?