V-am zis parcătelea că, în ultima perioadă, m-am stresat și am închiriat de la magazinele de specialitate, toate episoadele din Storage Wars, favoritul meu de pe History. Ce să zic, ca personaje, îmi pare rău că nu mai e Dave Hester, chiar îmi plăcea, așa rău cum era, The Sheets sunt 2 retarzi ce împart doi neuroni, Jarrod îți ține ouăle în poalele lui Brandi, iar Brandi va deveni o grasă tipic americană. Ați văzut că americancele se îngrașă în mod cu totul special? Adică încep să le crească șunci pe spate, cam pe unde e deltoidul posterior, de zici că le crește o nouă pereche de sâni.

Ah, și Barry Weiss e un golan.

Revenind, după urmărirea a 120 de episoade, am realizat o chestie.
Emisiunile de tipul acesta nu fac decât să le arate oamenilor cum se face banul ușor. Iei de aici, vinzi acolo. Cumperi ieftin, vinzi scump. Cauți ceva vechi, îl cumperi la preț de hodoroagă, după care găsești un fraier care să fie mulțumit că i l-ai vândut la un preț de 100 de ori mai mare.

Nu sunt absurd. Nu aș vrea să văd emisiuni despre depășirile de recoltă la hectar sau despre cum minerii își iau angajamentul să mărească producția de cărbune. Am trăit vremurile alea, sunt sătul ca de mere acre.

Dar parcă aș vrea ca emisiunile de pe un canal educațional să fie, cum să zic mai exact, educative. Aș vrea ca progeniturile mele să învețe cum să creeze valoare, nu cum să revândă gunoiul altuia, cu succes. Să învețe că trebuie să munceacă pentru banii lor și să fie învățați să fie cei mai buni în munca lor, să nu ajungă să se plângă pe internet că viața e nedreaptă și nu își găsesc joburi cu salarii de mii de euro, pentru 4 ore de muncă.

Desigur, trăiesc într-o lume mitică.
Mititică.