Sunt o persoana introvertita si rareori rad cu zgomot cand ma uit la un film sau citesc ceva, maxim schitez un zambet, desi in sinea mea ma tavalesc pe jos de ras. Cand am citit articolul lui “– You orite mate? , – Yeah, am orite mate.” am ras cu lacrimi de era sa lesin singura in casa, amintindu-mi de zilnicele interactiuni cu bastinasii.

Nu, nu poti intelege tot ce povesteste omul asta acolo pana nu locuiesti in UK, printre ei si mai ales, pana nu ii auzi.

Bun, in Anglia am ajuns si eu dupa ce am primit un contract de munca acolo. Nu fusesem niciodata, ma adaptez usor oriunde in general, asa ca mi-am zis in sinea mea “Eh, ce poate sa fie nasol? Oricum trebuie sa fie mai civilizat decat in Romania, plus, sunt atatia romani plecati acolo si toata lumea lauda tara. Si oricum, pot veni inapoi oricand, am casa, masina, loc de munca se gaseste, deci merita ca experienta.”

Intre noi fie vorba, despre vreme auzisem in carti, in bancuri si la tv, era singura care nu ma atragea. Sunt genul care prefera sa moara de cald si nu se mai incalzeste din septembrie pana in mai – in Anglia aveam sa aflu ca nu o sa mai stiu ce inseamna sa iti fie cald decat in casa.

Primul „iolrait meit”

Era seara deja, aterizez in aerportul din Liverpool, care e cam cat autogata de la Obor, arata cam ca gara de nord, iar angajatii sunt majoritar ori foarte batrani, ori au macar un mic handicap. Asta cu angajatii batrani e de apreciat pana cand incerci sa intrebi ceva si pe langa ca iti dai seama ca engleza adevarata n-are nicio treaba cu ce ai invatat la scoala, John e atat de batran ca vorbeste harsait, iar el si scouse-ul au cam aceeasi varsta, prin urmare nu, nu vei afla de la el de unde iei un taxi.

Ies, in fata „autogarii”, singurul lucru colorat printre norii gri si interactiunea cu prima ploaie englezeasca – submarinul galben al lui John Lennon. Imi zic „haha, funny si inventiv” si urc intr-un taxi.

Taxi-urile sunt fix ca in filme, niste masini negre cu un bot alungit care aduce cu masinile de epoca. Sunt intampinata cu adaptarea lui „iolrait meit” pentru femei „iolrait, lav?, nu bag in seama, ca nu inteleg ce zice, ii dau adresa in timp ce imi pun si eu gps-ul, sa fiu sigura ca ajung unde trebuie. Soferul minim 70 de ani, un John elegant care la coborare imi zice ca face totul 5 lire + 2 pentru ca l-am luat din parcarea aeroportului, ii dau 20 ca atata aveam, el da sa plece.

„Hello, sir, my change?”

„What change?”

„I gave you 20.”

„Ah, yes.”

Intinde o hartie de 10 lire „it’s ok now.”

„No, it’s not”

Se mai scotoceste putin, mai gaseste niste monede, mi le da si pleaca. Mi-a luat 3 minute sa numar alea pe intuneric. Pentru cine n-a vazut lire in viata lui, prima interactiune e fun. Au forme si desene misto, dar scrie pe ele cu font de 7 maxim „two pence”.

Casa englezeasca, experienta englezeasca

Aveam cazare asigurata pentru 6 zile (in ciuda legendelor am fost optimista ca gasesc chirie repede), luata prin air bnb – reviewuri bune, private room, impart doar bucataria si baia cu proprietarul, casa veche englezeasca, poze misto, ieftin si bun, aproape de locul de munca care incepea foarte curand, hai ca n-are ce sa fie rau. Plus, toti zic sa te uiti atent la poze si la review-uri, sa nu iei teapa.

Bun, ajung la casa omului, ma intampina englezul, un John (Carl de fapt) sarmant, inalt si elegant, 70 de ani minim, par vopsit, ochii par usor machiati ca ai arabilor cu gene dese, pute tot a tutun de zici ca doarme in plantatie de cand era mic, degete si unghii galbene parca stau sa cada.

„Unde-ai nimerit, puisor?” imi zic in sinele meu.

Intru in casa, aveam 2 trollere mari, unul mic si un rucsac. Jur ca n-au incaput toate in holul de la intrare, iar ca sa ajung cu toate sus, a fost o intreaga nebunie. Scarile erau asa inguste ca daca aveam BMI-ul usor peste medie, clar nu ajungeam la etaj. Oricum, nu vreti sa stiti cum au coborat toate cand am plecat de acolo.

Casele enlezesti vechi au amprenta la sol cam cat un living confort 1 din Romania, iar acolo sunt inghesuite holul, scarile, bucataria si livingul, iar la etaj 3 dormitoare(!!!) si o baie(!). Imi zic in gand ca apartamentul meu din Romania e minim dublu celor doua etaje adunate, desi are saracul doar un dormitor, dar macar ai loc sa tragi o basina intr-o parte fara sa imputi toata casa.

Omul imi vorbeste frumos, mai putin scouse, mai mult britanic, deci il inteleg perfect, imi lauda engleza, „thank you, sir”. Imi explica el niste treburi, printre care imi zice – uite aici e termostatul pentru centrala, e oprit in general (era noiembrie, mkey?), dar „daca ti-e frig, da-i drumul vreo ora, se incalzeste, dupa care sa-l opresti, eu nu o sa prea fiu pe acasa, am plecat, pa, ne vedem peste 2 zile”.

„Ah, vezi ca in camera de langa tine locuieste un cuplu italian”.

In sinea mea „Au pat suprapus?” – bai deci nu va inchipuiti ce camere mici au. N-aveau nicio treaba pozele de pe airbnb cu realitatea, dar macar camera mea era curatica.

Baia? Puteai sa faci dintr-o miscare tot. Sa faci dus in timp ce esti pe wc, sa te speli pe maini in timp ce faci pipi, daca te roteai putin aveai deja fundul in cada pregatit sa-l speli.

Bucataria? La fel. Daca stateai in mijloc pe un scaun rotativ (in ipoteza in care ar incapea unul) ajungeai peste tot unde aveai nevoie – aragaz, cuptor, frigider, sertare, cuptor cu microunde, chiuveta ,usa spre hol, usa spre gradina din spate. Plus, am zis domn de minim 70 de ani? Atat de vechi era si uleiul uscat pe aragaz si in cuptor – sincer mi-era frica sa nu iau dracu foc, dar oricum mi-a fost prea scarba sa pregatesc mancare acolo, asa ca in urmatoarele zile am mancat numai semipreparate sus la mine in pat, pentru ca numai un pat incapea acolo.

Ia si baga in priza

Un element de care am uitat usor inainte de a ateriza la propriu in Anglia. Ajung in camera, scot laptopul si telefoanele (doua, ca aveam nevoie de nr RO si UK), ia si baga-le in priza daca poti.

Merg la supermarket „Iolrait, lav?” si „cheers” peste tot, sunt norocoasa, gasesc adaptoare, totul bine. Mama si cate adaptoare am cumparat pe perioada sederii in Anglia. Zeci, pentru ca am locuit intr-o casa cu doua etaje si extrem de multe prize, iar mare parte din electronicele folosite erau aduse din Romania. Daca as avea unde sa le vand m-as imbogati putin – adaptoarele zic.

Prima iesire din casa

A doua zi aveam de mers la munca – nu era zi de munca, insa trebuia sa ma prezint sa le zic ca am ajuns si sa cunosc oamenii. Bun, ma imbrac frumos, afara cer albastru si senin („pfai, da-o naibii de treaba ca mint astia cu vremea lor, uite ce frumos e”), stiam deja unde e statia de autobuz si ce autobuz sa iau.

Ies, prima data cand vad Anglia pe lumina. Am de mers pe jos vreo 5 minute, nu stiu de ce, aveam asa o stare proasta si mi se parea foarte nasol totul. Adica iarba e mai verde ca la noi – fara misto, casele sunt toate la fel, caramida, dar macar sunt colorate destul de viu, copii in uniforme in culori dezolante mergeau la scoala, in departare se vedeau niste nori, dar cumva aveam un feeling nasol. Am zis ca poate e de la schimbare si stresul de dinainte de plecare, n-am bagat in seama. „Ma obisnuiesc eu.”

Ajung in statie, frig de crapau pietrele, autobuzul nu mai venea, incepe vantul, incepe si ploaia, s-a dus dracului cerul senin, dar oricum plecasem cu 2 ore inainte, gandind ca „tara noua, oras nou, dracu stie ce se poate intampla, dar sa fiu la munca la timp, ca nu imi place sa intarzii”. Mare dreptate am avut sa plec devreme. Au trecut pe langa mine 3 autobuze pana cand mi-am dat seama ca trebuie sa fac cu mana ca la „ia-ma nene” ca sa opreasca.

Urc.

„Iolrait, lav?”

Tot nu inteleg.

„One ticket, please.”

„2 pounds and 30”

Iti bati joc de mine, peste 11 lei un bilet one way? Ia de-aci, oricum n-am de ales.

Autobuz ca in desenele animate, cu doua etaje, doar ca nu rosii.

La munca a fost ok, oamenii erau de toate felurile, din toate tarile posibile, deci no discriminare, englezii obisnuiti sa le zici sa vorbeasca si ei o engleza inteligibila, nu scouse, pentru ca sunt constienti de accentul lor, totul fun and games.

De cate ori pe zi se schimba vremea in Anglia?

Vorba lui Despot: 3 in plm. Minim 3 as zice chiar. In 24 de ore poate fi ceata, senin, soare, caldura, burnita, ploaie, iar senin, apoi ninsoare foarte scurta, apoi iar ploaie, vant puternic si tot ce mai poate fi nasol.

 

In job-ul meu interactionam cu oameni zi de zi, majoritatea englezi. Imi zice unul o data cand ne intalnim

„Iolrait, lav? I didn’t expect rain today.”

Raspunsul meu „Aren’t you expecting rain everyday in England, sir?”

Noroc ca era unul cu simtul umorului si mi-a inteles gluma. Sunt destul de funny si glumeti oamenii prin zona in care am stat, doar ca alt gen de funny decat stim noi. Am nimerit multi care nici macar n-au mustacit la glume pe care eu si apropiatii mei le consideram geniale si ne-am fi tavalit de ras auzindu-le. Am zis ca ori sunt prosti, ori mi-am pierdut eu simtul umorului.

Graiul dulce englezesc. Sau scouse.

La primele interactiuni cu englezii, cel putin in zona in care am stat, nu Londra, mijesti ochii si te uiti atent la buzele lor, mai atent ca la ora de matematica cu profesoara aia naspa din clasa a 5a, ca poate, poate identifici macar un cuvant care sa semene a engleza pe care ai invata-o tu si credeai ca o stii bine.

Trece in timp? Reusesti sa intelegi tot ce vorbesc? Prinzi accent britanic?

Aveti trei „YES” de la mine si treceti in etapa urmatoare, BUT…

Nu trece de tot, tot te vei holba la buzele lor, mai ales astia care vorbesc repede si uita sa faca pauza intre cuvinte sau daca sunt batrani si oricum nu mai fac efortul sa pronunte tot cuvantul – zici ca vorbesc cu gura plina mereu.

Nu reusesti sa intelegi tot, dar stii cum e, le mai potrivesti din mers, treci repede peste rusinea de a intreba de 5 ori daca poate repeta, aia e.

Da, prinzi accent, mai ales daca interactionezi cu foarte multi englezi zilnic si nu vorbesti alta limba. Eu efectiv nu mai pot vorbi engleza normala. Probabil in timp o trece, dupa ce te muti de aici.

Chiria

Imi pare rau sa dezamagesc, dar nu am avut probleme cu chiria. Am gasit in sub o saptamana, am vazut o singura casa si p-aia am luat-o, dream house, fara guarantor, deposit doar o luna, plata chirie doar pe o luna, contract, direct de la landlord. Tot ce a vrut a fost un contract de munca.

Love, mate, you all right, cheers

Ia si invata inainte sa vii, alea cu bold de mai sus sunt cele mai folosite cuvinte. O sa fii iubirea si prietenul tuturor, plecand de la baiatul care face curat pe strada, mailman, vanzatoarea de la supermarket, clientii de la munca, copii, bibliotecara, dar totul pana la vecini.

Vecinii

Cu vecinii am avut insa o problema fix din prima saptamana. Niciun mate sau love. Nici macar nu ma saluta. Cred totusi ca nici intre ei nu se saluta.

M-am mutat pe o strada misto, inchisa la un capat, intr-un cartier aparent misto, doar 6 case, genul semidetached, casa noua, model englezesc, dar la astea noi camerele sunt mult mai mari, 3 dormitoare, 3 bai, bucatarie cat avea Carl tot parterul, debara sub scara cam ca in Harry Potter, centrala, izolatie buna, termopane, nimic de reprosat.

Dar vecinii, oh, vecinii. Niste ingamfati needucati. Cum s-au prins de la prima intrebare ca nu sunt englezoaica, pac m-au taxat si mi-au stricat zenul.

Cumpara vecina de langa mine o saltea. O jegoasa de vecina. O arunca fix in strada, vis-a-vis, rezemata de un gard. A doua zi, gasesc salteaua lipita de casa mea, pe locul meu de parcare. O mut la locul ei, langa gard, fmm cu salteaua ta cu tot. Mi-am dat seama ca astia cred ca e a mea, ca-s noua pe strada si nu sunt de aici.

Trei zile am tot facut ping-pong cu salteaua aia, dar nu-l gaseam p-ala care o muta.

Intr-o seara il aud pe unul ca face ceva zgomote aproape de geamul meu. Ies, ii zis frumos ca nu e salteaua mea, incepe sa tipe ca ba da, ca m-a vazut un vecin ca a oprit o duba mare la usa mea si ca am cumparat saltea noua si ca stie el sigur ca e a mea. II zic aluia frumos ca doar ce m-am mutat si casa era goala de unde kkt sa am eu saltea veche de aruncat. El, batman. I-am zis a cui e si sa mearga sa-si rezolve problema cu aia, nu cu mine. A belit ochii mari ca probabil nu-si imagina ca un concetatean de-al lui e jegos.

A plecat cu saltea cu tot abia dupa ce i-am zis ca „doar pentru ca nu sunt din Anglia nu inseamna ca sunt eu de vina pentru tot ce se intampla pe strada” si a dat-o in „let’s not get into this”. Era si omul un pic xenofob.

De atunci? Orice gunoias care apare pe strada si nu e revendicat de nimeni aterizeaza pe locul meu de parcare.

Salteaua? A aruncat-o jegoasa intr-o curte a unei case care inca e in constructie.

Deci da, sunt xenofobi, dar nu toti. Majoritatea s-au purtat frumos, macar de ochii lumii, plus ca jumatate din oamenii cu care am interactionat prin oras sau in servicii erau polonezi, indeni sau romani.

Cum iti dai seama ca vorbesti in scris cu un englez

Noi ca natie suntem in general obsedati de scris cu punctuatie, cratime, spatii, litere mari, etc. Asa am invatat noi la scoala, iar aia care n-au invatat, sunt linsati atunci cand scriu public agramat pe vreun blog in comentarii, insa englezii… Englezii ii bunghesti de la primul sms. Ma omora profa de engleza daca scriam asa.

„ok well if they dont pls let me no will have it hun and pick it up”

„hi still have large sofa for sale xxx”

„awww ok thk u im in speke i cud ov picked up today aswel X”

Cand iti scriu alte natii – polonezi, indieni, romani majoritatea – scriu frumos cu alineat, de la cap de rand, litera mare, punct, virgula, apostroafe. Tot. Sa nu se faca de ras.

Englezii au o mare durere in arse fata de astea.

Nepasarea si nesimtirea sunt ca in scris, peste tot

Copiii aia frumosi de-i vedeti in filme in Anglia ca pleaca la scoala in uniforme, majoritatea sunt niste mici huligani pregatiti sa distruga si sa fie nesimtiti si tupeisti cu orice le iese in cale.

Copiii aia frumosi vorbesc ca la usa cortului, rup chestii prin autobuze si statii, arunca in joaca cu tot ce gasesc pe strada, arunca chestii pe jos oriunde, pleaca cu caruturile de la supermarket pana in celalalt capat de cartier (ca si parintii lor de altfel).

Copilele alea frumoase pe care le vedeti in uniforme au fuste pana la cur (la uniforma zi, nu ma intereseaza dupa scoala), nu poarta dresuri niciodata, indiferent de temperatura, maxim sosetute pana la genunchi, le vezi chilotii in autobuz indiferent de varsta (5 ani, 12 ani, 17 ani, tot aia), machiate si aranjate ca pitipoancele pe care le tot criticam noi in Romania. Copilele alea frumoase vorbesc si ale ca aia din paragraful de deasupra, dar parca nu distrug lucrurile din jur la fel.

Parintii lor, adultii de pe strada, sunt multi niste jegosi, needucati. Ca niste tigani (imi cer scuze fata de cei integrati), doar ca sunt englezi. Exact asta e impresia, ca e plin de tigani, doar ca nu aia de la tine din tara.

Ce-am observat e ca multe englezoaice au minim 3-4 copiii. Probabil o iau ca model pe regina.

Poti sa aplici pentru cetatenie dupa 5 ani

Serios, nu e ca in alte tari, dar e o proba psihologica. Rezista 5 ani!

Final?

N-am terminat de povestit, dar deja e prea mult.

Ca idee, n-am plecat din tara pentru a scapa de saracie sau ceva, ci doar sperand ca in alte parti e mai civilizat. Nu regret experienta, mi-a placut sa vad indeaproape viata in alta tara, dar nu merci, Anglia, eu deja am bagajele facute. Gunoi, nesimtire, tigani, betivi si altele, am si eu. Iar cu vecinii mei de la bloc ma inteleg chiar bine.