gavroche

Scris de Nea Ilie de la Scularie

Palas, Constanța – miercuri 18 octombrie 1989

Cu mâinile înfipte în buzunarele hainei și cu gândurile în asfalt azi am plecat spre liceu fără chef de școală. Știam că avem lucrare la Tehnologie dar n-am avut timp să învăț, a trebuit să termin Quo Vadis. Îmi place Sienkewicz, nu așa de mult ca Tolstoi, dar cartea asta mi-a plăcut. Simpatizez cu personajele poate din același motiv, că sunt oropsite de regim.

Așa cenușiu și cu holurile mirosind a ulei de la depou, mie-mi place liceul meu. E frumos și am strâns în el aproape toate amintirile mele frumoase. Mă supără faptul că uneori ies bătăi între găști, dar în rest e un loc vesel. Nici Navrom-ul, nici Liceul 4 n-o să fie vreodată ca liceul meu și asta pentru că la noi sunt cei mai buni profesori și cei mai frumoși elevi.

Când am ajuns în curtea liceului era careu. De obicei nu se face careu decât dacă vine nea Enache de la organizația UTC să ne spună ceva sau dacă se întâmplă ceva grav în liceu, cum a fost luna trecută când Dani ăla care face box de la profesională i-a caftit pe toți țiganii din stație de la troleul 48 că ne luau banii. Încă nu începuseră orele însă ușile liceului erau închise așa că ne-am strâns toți la careu. A venit și nea Enache și-a apărut și diriga și m-a luat deoparte. Mi-a zis că o să fie careu din cauza mea. O căcasem. Știam că o să se audă și la școală despre tentativa mea de a trece frontiera în vacanță dar nu mă așteptam să mai vină nimeni așa de târziu. Am așteptat în curtea școlii aproape două ore și începuse și ploaia. Într-un târziu a apărut un ARO și-a venit locotenentul Ungureanu. Știam c-o să fie nasol când l-am văzut. Au adus un butoi de la depou și m-au urcat acolo pe butoi ca să mă vadă toată școala. Mă simțeam ca un condamnat din timpul inchiziției așteptând să fie spânzurat. N-am ridicat ochii din pământ. Nu mi-era rușine când locotenentul Ungureanu i-a anunțat că am încercat să fug din țară, nu mi-era rușine că nea Enache zicea că “acest elev și-a trădat țara și limba, patria și mama”, dar mi-era rușine de Kati. Știam că mă iubește și i-am promis c-o să îi spun toate secretele, că n-o s-o părăsesc niciodată. Îmi venea să plâng și mă simțeam umilit. N-am avut voie să spun nimic deși unele cuvinte nu erau adevărate. Eu nu i-am dezonorat pe profesori. O iubesc pe tovarșa Stanca, profa de fizică. Și pe tovarșu Rădoi, de franceză. Și pe nea Enache, că e comic.

Când s-a terminat și ne-au trimis în clase, n-am mai avut curaj să mă mai uit în ochii colegilor mei. Mi-era rușine că din cauza mea au stat 3 ore în ploaie. Când ne-am întors la clase, orarul a fost schimbat și-a urmat o oră de dirigenție. A venit diriga și ne-a ținut o morală și ne-a citit dintr-o carte. Ce proastă inspirație să citești unor elevi despre comuniștii clandestini. Eram toți plictisiți iar Isabela a cerut la baie. S-a dus să fumeze și știam toți asta.

În pauza de după dirigenție, profu de franceză a venit în clasă și s-a așezat în bancă cu mine și mi-a zis:
– Americane, să nu fii trist că nu te exclude.

Palas, Constanța – marți 19 decembrie 1989
Am ajuns la liceu fără mapă că aveam doar Studiul Materialelor și Chimie. Am intrat pe strada liceului dinspre ateliere când m-a strigat nea Stoian. M-a chemat la el în curte și zice că să stau puțin acolo că o să vină el imediat. La puțin timp a intrat pe poartă și colegul meu Mustață. Și îmi întinte mâna. M-am mirat că Mustață nu vorbea cu mine. De fapt nu vorbea cu nimeni iar acum era așa prieten. Și vine nea Stoian cu două rucsace de fâș negre și ni le dă. Mi-a zis că azi sunt învoit și că o să-mi spună Mustață despre ce e vorba.

Când am ajuns în troleu am desfăcut rucsacul să mă uit. Mustață m-a strâns de braț și mi-a zis să nu deschid. Erau niște pachețele de hârtie ca niște fișicuri de bani tăiate la foarfecă și zburlite și scria ceva pe ele, n-am apucat să citesc că m-a luat Mustață pe sus. A zis că-mi explică el. Pe urmă am mers la un unchi de-al lui undeva pe la far și m-am uitat pe pachețele acolo, erau manifeste cu mesaje anti Ceaușescu. Mă simțeam deja ca Pistruiatul numai că nu eram foarte confortabil cu pachetul ăla în mână și-am așteptat să vină unchiul lui și ne-a dat cheia de la toate scările și le-am pus sus, pe blocuri de unde le-a luat vântul. Mi-a fost teamă să nu fi lăsat vreo amprentă pe hârtii că a apărut miliția și încerca să le strângă din piața farului dar vântul le împrăștia departe până în port. Am văzut muncitorii de la poarta 5 cum ridicau hârtiile de pe jos și le citeau. Și mă bucuram. Acum mi-e frică. Nu știu dacă să mă duc la liceu sau să stau acasă mâine. Ar fi bine să-i spun și lui tata. Văd eu dimineață. Noapte bună.

Foto