Când eram mai puștiulică, eram întotdeauna eroul de la locul de muncă. Trebuiau apărate drepturile grupului? Primul care sărea, se certa și lupta eram subsemnatul. Desigur, în timpul ăsta, cei pentru care mă zbăteam erau ocupați cu alte lucruri importante, cum ar fi fumatul sau băutul cafelelor.

Problema e că statutul ăsta de erou ține fix 5 minute după ce ești dat afară. După ce pleci, zgomotul pricinuit de plecarea ta durează cam 5 minute, more or less. După care fiecare își vede în continuare de treabă, de viață, de familie, de greutăți etc

Domnul locotenent care voia ca armata să conducă rromânia, dar numai împreună cu el, în părți egale, a fost propus pentru trecere în rezervă. Adică în limbaj de pălmaș, a fost dat afară, a pierdut toate avantajele ce îi reveneau din absolvirea unei școli militare, pensie de armată etc.

Trecând peste faptul că pedeapsa e mică, întrebarea pe care și-o pune probabil în oglindă, dându-se cu capul de un perete de beton este:
Au meritat cele 5 minute de celebritate, distrugerea unei vieți și a unei cariere?