Scris de Robert Agachi

Cordun, 1988. Autobuze prafuite, din alea cu acordeon pe mijloc, varsau pe ogoarele intinse ale Cooperativei de Stat sute de elevi din scolile Romanului. Epoca de Aur impunea tuturor sa fie prezenti la munca patriotica, practica cum ii spunea noi pe atunci. Clasa noastra nu facea exceptie.Avand-o in frunte pe Tovarasa Comandant de Detasament, Alina Mariuca Antohi si sub directivele ferme si luminoase ale primului agricultor-profesor-diriginte Ababei ne incolonam in ordinea inaltimii, cu mine si cu Dudu la capatul randului. Care nu apucase sa vomite in autobuz, o facea atunci, pe acolo, prin santuri, care pe unde apuca, si dupa aia cu cantec, Tot Inainte voiosi pionieri spre victoria finala. Purtand un spectaculos trening cu vipusca, Ababei mergea in fata noastra ca Ahile in fruntea oastei de mirmidoni, racnind in rastimpuri ordine scurte, severe si repartizandu-ne pe grupuri, ghidandu-ne in misiunea noastra de insemnatate nationala: sortarea de cartofi pe categorii. Fiecare aveam cate o galeata, adusa de acasa, eu aveam galeata de gunoi. Care si-a permis si-a luat galeata noua, la moda, cu culori in tendinte, maner rotund, fite, figuri.
Cartofii trebuiau alesi dupa marime : mari, pe care ii manca Ceausescu, cred, mijlocii care trebuiau sa ajunga pe la aprozare, asa ni s-a spus, nu stiu, n-am vazut si mici care trebuiau sa ajunga la animale, de aia mai vazusem, stiam de ei. Dupa un indelungat si complicat proces de gandire analitica, Alina Antohi hotara locul unde trebuia asezata fiecare gramada, indicand fiecaruia ce fel de cartofi trebuie sa aleaga, unde sa ii puna, traseul, directia, ma rog chestii din astea complicate pe care numai o minte deosebita, cum era a ei, putea sa le desluseasca. O parte din baieti printre care, recunosc, ma aflam si eu, astepta pe tot parcursul zilei in block-starturi , fiind gata in orice clipa sa care galeata EI, cu cartofii alesi de EA . Ii luam galeata din mana, atingandu-i in treacat degetele fine, sub privirile ei ingaduitoare si stiu ca in momentele alea nici nu ii simteam greutatea, fiind coplesit de onoarea pe care Alina mi-o acorda. In acea clipa ma gandeam ca, daca raiul exista inseamna ca e la fel ca tarlaua de la Cordun si imi doream sa fie cat mai lungi clipele misiunii mele. Ii duceam galeata inapoi si interpretam orice gest al ei ca pe o multumire si o recunoastere a faptului ca nimeni nu putea sa ii poarte galeata cu cartofi mai bine decat mine. Ma intorceam la grupul meu de baieti, umflandu-ma in pene ca un curcan, imaginandu-mi ca Alina se uita dupa mine de sub umbrela ei, ca avea si o umbrela din aia de ploaie cu care se proteja de soare. Aiurea, sunt sigur acum ca Alina facea pariuri cu tovarasele Itta si Lavinia, incercand sa prezica ce fraier ii va lua galeata data urmatoare. “-Bravo Alina ! Frumos ! Dadeai cu toporul in esafodul iubirii ce ti-o purtam!”
Molesiti si pleostiti de soare ca Alina Barbu cand o asculta la Romana, ne foiam pe camp toata ziua cu cartofii, asteptand sa se termine, sa mergem acasa, sa o luam dimineata de la capat. Unii dintre baieti mai sterpeleam prin maneca de la trening cate un cartof, doi, mai mari sa ii luam cu noi si speram sa nu ne prinda tractoristii transformati in supraveghetori. Seara bagam la stomac cartofi prajiti in untura cu paine pe cartela, asezonati cu boabe de soia, ca langa tarlaua de cartofi era si una de soia si mai piteam si de aia prin buzunare. O minteam pe mama ca ne-a lasat dirigu sa luam cartofi, chiar el ne-a dat. Aiurea, Ababei abia daca iti dadea media…
Dupa vreo doua zile, imi incolteste in cap o idee. Ce-ar fi daca am executa lovitura loviturii ? Sa imi fac eu o echipa si sa ne carabanim acasa de capul nostru, prin lanul de papusoi de alaturi, incarcati cu o prada bogata de cartofi. Le impartasesc gandurile catorva baieti. Iosub imi zice din start ca nu se baga, el nu mananca decat carne, are alta dieta, nu baga carbohidrati, e axat pe proteina, gata Cipriane, tu-ti stii mersurile, eu am vazut porcu’ doar in poze, mi-e foame.
– Dudule, te bagi ?
– Ma bag!
– Cred si eu ca te bagi, ia uite in ce hal arati !
– Duca ?
– Ma bag si eu, ca nu pot sa cant la acordeon pe stomacu’ gol !
Se mai prind si Cristi Agachi, Lali, Moscu, Neagu, Palaghia si cred ca mai erau vreo doi dar din cauza tensiunii si a incarcaturii momentului respectiv nu mi-i amintesc.Buuun, ia sa facem un plan. Iau un bat si incep sa pictez prin praf: “ Maine facem gramada de cartofi mari ultima, mai aproape de porumb. Cand se incoloneaza lumea sa plece spre autobuze, noi stam mai in spate, il pandim pe diriginte, si cand asta se uita in alta parte ne culcam la pamant, asteptam sa se indeparteze toti, luam galetile cu cartofi si ne tiram prin papusoi. Dupa aia mai vedem. Nu se duce nimeni toata ziua sa ii care galeata Alinei, sa o duca singura, nu ii cade snurul, destul ne-a asuprit, ne concentram pe ce avem de facut ! Subliniasem chestia asta mai mult pentru mine, stiam ca daca s-ar fi uitat Antohi la mine i-as fi spus tot : si ce facusem si ce aveam de gand sa fac. I-as fi spus , cred, si asta: in vacante, cand veneam dupa 2 luni de stat la bunici, ma plimbam cu orele prin zona scolii si pe acolo prin cartier sperand sa o vad, sa o intalnesc ca din intamplare ( ia uitati ce prost sunt, si cum recunosc asta dupa 30 de ani).
A doua zi am aparut inarmat cu doua galeti, mai luasem una si de la vecinu’ . Baietii si ei, care cu plase, care cu cate doua bluze de trening sa le innoade manecile sa bage cartofii acolo, care cu geanta din aia de la masca de gaze, eram dotati, pregatiti, calculati, cu sange rece. Schimbam priviri complice pe la spatele lui Ababei care se plimba printre randuri tantos, ca pasa din Vidin printre ieniceri. Gata, fraiere, azi te facem, nici nu ai sa stii ce te-a lovit, ti-ai gasit beleaua cu noi, subminam economia nationala ! Alina Antohi, scancea zadarnic sub umbrela ei galbena, nedumerita ca nu vine nimeni sa care galeata EI cu cartofii alesi de EA si trebuie sa isi puna gladiolele in miscare. Timpul se scurgea greu, lucram mecanic, ca niste roboti, cu figurile impietrite, nici o grimasa nu trada ceea ce aveam de gand sa facem. Tensiunea plutea in aer, nici pasarile nu mai zburau pe deasupra. In sfarsit, arendasul Ababei da semnalul. Iobagii se incoloneaza in spatele umbrelei galbene detinute de comandanta de detasament. Noi ramanem in spate, hotarati, acum ori niciodata. Cardul se pune in miscare la ordinul dirigintelui care o ia un pic mai in fata ca sa se distinga de plebe si sa i se vada mai bine treningul fluturand ca un stindard. Acum e momentul. Ne trantim in transee, mergand pe burta spre galetile pline ochi, imbatati de iminenta succesului nostru. Le inhatam si o tulim in goana catre lanul de porumb unde se afla salvarea noastra. Eram aproape…
Deodata auzim strigate in spate.Facand o miscare din cap sa isi aseze un zuluf rebel care nu dadea bine la public, Ababei ne observase. O luase la goana dupa noi. Fugeam acum pentru viata noastra. Am aruncat din maini tot ce aveam, galeti, sacose, genti, toti cartofii si ne-am risipit care pe unde a apucat prin papusoi. Am declansat un sprint ireal, cred ca nu am fugit mai tare in viata mea, pacat ca nu m-a cronometrat nimeni, bateam recordul mondial. Eram cu totii constienti ca, daca ne-ar fi prins atunci, ar fi fost masacru. Imi amintesc cum s-a impiedicat si s-a prabusit Ababei la pamant in urma noastra si parca il vad si acum uitandu-se dupa noi , cu rotula infipta in tarana, cum ne indepartam. Ne-am continuat goana nebuna, am iesit din lan si am ajuns la sosea. Ne-am numarat, eram toti, a oprit Dudu un tractor cu remorca, ne-am urcat , am ajuns in oras si ne-am risipit pe la casele noastre.
Din ce mi-au povestit colegii, Ababei s-a intors la autobuzul care astepta, cu umerii cazuti, infrant si i-a spus Alinei un singur cuvant: LISTA. Antohi a inteles imediat, a luat o foaie si a insirat toti faptasii, cu mine cap de coloana, ca asa imi trebuia daca nu i-am carat galeata. Ne asteptau vremuri grele. Fapta aceasta reprobabila nu avea sa ramana fara urmari asa cum si treningul dirigintelui nu avea cum sa ramana fara gaura aferenta in dreptul genunchiului de la cazatura.
A doua zi nu a vorbit nimeni cu noi. Am fost tratati cu raceala, eram ostracizati, eram grupul proscrisilor. Daca va citi vreodata Dudu pe aici si nu intelege ii explic eu ca ostracizat e un fel de surghiun metaforic. Antohi si cu Lavinia ma priveau pe sub genele lor lungi exact cum il priveau nobilii transilvaneni pe Horea inainte sa il traga pe roata, ca aveau ei niste fantezii. A avut grija de noi batranul profesor de desen Manescu, care se uita cu un soi de mila amestecata cu blandete. Constantin Ababei nu a venit in ziua aia la Cordun. Cred ca a stat acasa, a ascultat Eye of the Tiger si s-a pregatit temeinic pentru confruntare.In urmatoarea dimineata, cand a aparut, era pregatit. Noi nu eram.
Pasea hotarat spre grupul nostru, al talharilor, scormonind febril in buzunarul de la piept al blugilor. Isi luase blugii si ii ridicase sus de tot in talie incat asa aveam eu impresia ca se cauta intr-un buzunar de la piept. Cred ca dusese treningul la peticit si nu au avut aia timp sa i-l termine. Venea spre noi si aveam impresia ca se multiplica, ca ne inconjoara, simteam ca nu aveam scapare. Incepusem deja sa recit in gand Teorema Tatal Nostru odata cu primul nume pe care il citise de pe hartia pe care o scosese din buzunar, Lista lui Schindler, pardon a Alinei… Ne-a aliniat si s-a plimbat cateva clipe, minute, ore, nici nu mai stiu, prin fata noastra, sadic si amenintator. Simteam iminenta pericolului, inevitabilul dezastru. Ne privea cu coada ochiului, cum vazusem eu la Luptatorii din Valea Misterioasa, maestrii aia de karate din filmul de la Unirea si parca il auzeam si cum scheuna ca Bruce Lee. A lovit. Scurt, fulgerator cate o palma la fiecare. Am apucat sa mai vad cerul, o pasare razleata fosnindu-si aripile speriata si pe Duca, prabusindu-se ca Ecaterina Teodoroiu cu un fir subtire de sange izvorandu-i din nara dreapta. Pe asta il lasase la urma, cred ca vazuse ca are capul mare si dorea sa prinda intai miscarea sa nu se faca de ras. M-a durut mult timp falca, asa cum cred ca i-a durut si pe baietii care au fost atunci alaturi de mine si poate candva, daca ma voi imbogati, ma voi duce si voi ridica un monument pe locul infrangerii noastre, o sa trec toate numele iar pe frontispiciu voi scrie:
“ ABABEI WAS HERE ! “