Fabrica de mobilă din Icsulesti. Chestii serioase, mobilier masiv, nu pefeleuri ca la Ikea. Se convoacă o şedinţă la fabrică în care se analizează situaţia proastă a vânzărilor. Managerul zice: „E clar, e criză, ăştia tineri preferă mobilierul ăsta uşor, exporturile merg prost, să găsim soluţii…” Îşi dă cu părerea inginerul şef, zice şi contabilă şefă cam ce ar fi de făcut, şoferul directorului are şi el o mică sugestie…

În sfârşit, se strânge o listă cu opţiuni, aşa cum se face la orice brainstorming de agenţie. O idee îi sare în ochi managerului: să facă funduri de lemn pentru bucătărie. Excepţional, se felicită unii pe alţii, doar se ştie ce vânzări au ăia de la Ikea la produsele pentru „cooking”. În plus, ei urmau să fabrice aşa-numitele funduri doar din lemn masiv, să reziste şi 100 de ani. Clienţii vor da buzna, se va auzi peste tot de calitatea nemaivăzută „made in Icsulesti”.

Totuşi, pentru a-şi „maximiza” şansele, închiriază un spaţiu comercial într-un hypermarket din Bucureşti, oraş mizer şi plin de nesimţiţi, cum consideră toată conducerea fabricii, dar unde „umblă ăia cu bani”. Şi vin cu camionul cu 400 de funduri de lemn (stejar sau altă esenţă tare), aduc şi o vânzătoare şi se pun pe treabă. Magazinul de nişă, aşa cum l-a numit managerul, s-a deschis în buricul hypermarketului.

După o săptămână în care se vând două funduri a trei chile bucata, oamenii regândesc strategia din mers. Realizează că vânzătoarea angajată ar trebui să le arate clienţilor cât de solide sunt produsele, aşa că ar fi ideal să tranşeze nişte pui pe ele. închiriază şi o insulă în galeria comercială (în faţa magazinului) şi aduc o a doua vânzătoare care să facă demonstraţii live. Puii veneau în lăzi, erau refrigeraţi şi din oră în oră unul din ei era făcut bucăţele pe altarul lemnului masiv.

După o lună de marketing agresiv, nouă funduri vândute şi o factură de la Avicola Bragadiru de 44 milioane lei (vechi), magazinul s-a închis.
Bucureştiul mizerabil a învins în faţa bunului simţ şi calităţii.

Întâmplare adevărată.