Vin acasă într-o zi și o văd pe coana Tanța că începe să-mi cotrobăie prin torpedou.
– Cauți ceva, dragă?
– A, zice, vreau să facem o plimbare la lac, căutam GPS-ul.
Eu sunt crescut la Constanța, miros vrăjeala imediat. Ce GPS, frate, nevastă-mea n-are nevoie de GPS. Adică putem să ne întoarcem și de la piață și ea tot îmi dă direcții cum și pe unde s-o iau.
– Aici faci stânga!
– Hai să-mi bag, ce bine că ești cu mine, că altfel mă rătăceam.
Îmi și imaginez, eu venind de la piață, învârtindu-mă în giratoriu. Pe unde naiba s-o iau?! Dacă mă oprește poliția le zic:
– Dom’le, nu e nevastă-mea cu mine și nu știu cum să ajung acasă…
Și polițistul de treabă:
– Vă dau doar un avertisment: să nu mai circulați fără coana Tanța.

În fine, caută ea și scoate un pachet de trabucuri din torpedou.
Mda, știu, ar trebui să nu mai pufăi… Că i-ar mai tace și ei fleanca.
Dragele mele, cum să vă spun, vă iubesc pe toate, dar aia cu egalitatea dintre sexe e de doi lei, nu mai cereți așa ceva că voi oricum sunteți superioare.
De ce zic asta?!
Pentru că n-a zis și ea ca un om normal “ți-am găsit astea în torpedou, team prins”.
Nu, nene. Ea zice:
– Auzi, țuțuraș, astea-s ale tale?

Bă, voi observați cum a întins ea capcana?
Adică îmi dă posibilitatea să și mint.
N-am mințit că mie mi-au spus părinții de mic: dacă spui adevărul nu ți se întâmplă nimic.
Hăhă! Da, da, cum să nu…
Dar i-am zis cu toată sinceritatea și de-aici a pornit întreaga poveste.
– Păi da, că de-aia te și doare, că nu lași trabucul…

Pe scurt, am venit din Japonia cu niște dureri acute în partea stângă a abdomenului, și-am crezut că e de la câte bube în loc de sâni am văzut, dar m-am dus la medic, și după privirile pe care le-a schimbat cu nevastă-mea am înțeles că e grav.
– Zi, doctore, mă mai duc la muncă sau dau drumu la bairam? că eu așa vreau să plec, cu capul sus, în stil mare, cu petrecere, fântână de țuică, bulane pe mese, să râdă toată lumea… Ce faceți după, mi se rupe.
Doctorul cică nu, că poți să te duci la muncă dar că e bine să vorbești și cu un DJ.
În fine, ideea era că trebuia să aștept nu-știu-ce rezultate care veneau din galaxia vecină, sau nu știu de unde naiba că veneau greu.
Eu cu așteptatul nu le am. Dă-mi să sap o vie, să-ți mulg vaca, dar nu mă pune să aștept.
Așa că am cerut la agenție să plec și-am plecat.

Doar că, ajuns prin pădurile din Alberta, m-au năpădit gânduri de-alea egoiste.
– Cam cât crezi că-și aduce familia aminte de tine după ce te duci? Un an, doi?
Tâmpitul ăla de nea Manea cică:
– Șefu, dacă-mi dai mie 100 lei vin la înmormântare îmbrăcat în parpalac, pălărie și ochelari negri și înainte să te dea pe tobogan șoptesc așa mai tare să audă toți: Banii i-am îngropat unde-ați spus, șefu… Și pun pariu că o să vorbească ăștia de matale încă 500 de ani după.

În fine, am venit acasă, hai să vedem dacă au ajuns rezultatele.
Doctorul cică:
– Nea Ilie, ești aproape perfect, dă-i drumu la bairam, nu e nimic grav, dar o să te doară toată viața. Îți dau un tratament dar ai grijă ce mănânci, ții regim, lași țigările, băutura și poți s-o duci și până la 100…

Băi ia stai așa.
Adică dacă tot o să mă doară tu vrei să mă chinui și cu tratament și cu regim, și mai vrei să nici nu beau nimic? I-am strâns mâna și-am dat să plec.
Nuuu, că s-a întors coana Tanța, că ea are niște întrebări.
Că ce pot să mănânc, dacă am voie conopidă (de-aia să mănânci tu și neamul tău), dacă e vreun pericol mai mare și… (aicea am aflat ce-o durea, doar că ea folosește eufemisme de la ea de la țară, la Pitești)
– Dom’ doctor, știți cumva, tratamentul ăsta afectează așternutul?
S-a încruntat ăsta puțin și zice:
– Nu doamnă, n-o să facă pe el.
– Nu, domnu’ hălățel, adică o să mai stea în bigă?
Ăsta tot confuz și încruntat, ea tot mai iritată:
– Mai e, domnule, în stare să bage catargu-n păsărică?
Până la urmă s-a lămurit ăla doar că a alarmat-o și mai tare că cică e posibil să aibă efect de trenulețul morții. Când sus, când jos. Și să aibă grijă că i se poate întâmpla în public…

Ea grijulie cică:
– Țuțuraș, eu zic să începi tratamentul în concediu, ca să stai și tu pe-acasă.

Și încep tratamentul. Evoluție bună, puțin cam ciufut dar în rest eram binișor.
La sfârșit trebuia să fac o colonoscopie și m-am dus să-mi iau – așa cum mi-a zis nea halat – niște siropuri, carmoale, nu știu ce naiba de trebuia să le beau să mă pregătesc de operațiune.

Băi și nu pun și ei instrucțiunile clar. Nuuu. Ci mic, mic de tot, de abia le citești.
Era pe la 8 dimineața. Am frunzărit eu puțin prospectul, trebuia să mă duc la clinică la ora 4.
Ce n-am citit eu bine pe prospect era că cei doi litri de lichide pregătitoare trebuia să le beau în 8 ore.
Eh, eu am pus sticla la gură și până am ajuns acasă am golit vreo 3 sferturi.

Vin acasă și o văd pe coana Tanța că-mi aleargă în față la mașină că să urce și ea.
– Ce să urci dragă, că bag mașina în garaj și…
– Nu, zice, mai așteaptă și tu puțin.
Băi, iar face ca și cu trabucurile? Ce vrăjeală…
Și se urcă în mașină și mă ia la pupat, că ce drăgălaș ești azi, că frumo-sule, chiparo-sule…

Acuma… de la tratament, sau de la cuvintele ei, a pornit trenulețul morții.
Doar că, în același timp, și-au făcut efectul și electroliții de i-am băut eu pe drum…
Era la mine-n burtă ca atunci când mergi cu taxiul pe Magheru.

Sar din mașină să fug în casă, coana Tanța că nu intra, eu îi făceam semn că problemă în față, problemă și-n spate, n-am mai stat s-o ascult pe ea, m-am descheiat la blugi de pe prispă și intru cu ei în vine…

Moment în care de după canapele se aude un cor de voci:
SURPRIZĂĂĂĂĂĂĂ…
Toți prietenii mei și o groază de gagici veniseră să-mi facă mie petrecere surpriză.

Vă zic, a fost un bairam pe cinste.
Eu am băut restul de electroliți, ei cu șampanie, cu alea.
Ce mai, ideea e că mi-a zis nea halat că acum sunt beton și-o să depășesc suta.
Așa că, să curgă țuica.