Mă uitam astă noapte la TV, în timp ce făceam un upgrade de la Vista la W7 (care durează doar 4 ore şi 30 de minute), la ştirile sportive, unde bravii noştri băieţi handbalişti, care tocmai s-au calificat la barajul de la mondiale, dădeau interviuri.

Şi apare un tip, frumuşel şi frezat, care declară extrem de senin:

Sperăm să nu prindem un cap de serie sau o echipă galonată, pentru că e clar că nu avem nici o şansă. Noi credem că norocul va fi cu noi.

Bitch, say whaaat?
Deci vajnicii noştri eroi pleacă la luptă sperând să nu dea peste o echipă tare? Asta e singurul ţel al sportului rromânesc peste hotare? Să se alinieze astrele şi să dea o conjunctură ca lumea, astfel încât să dăm doar de echipe slabe şi poate ajungem şi noi mai departe?

Unde naiba oare ni s-a ascuns mândria de a lupta şi de a câştiga? Cum am ajuns să ne rugăm la stele să nu dăm peste adversari puternici?
Deosebirea dintre noi şi cei care câştigă întotdeauna competiţiile?
Ăia îşi propun, înainte de începerea, să câştige campionatul mondial.
Noi ne propunem să nu luăm bătaie foarte des.
Sună cunoscut, nu? Parcă am arde fântâni şi am pârjoli holde.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.