Pe vremea aia, la terminarea clasei a XII-a cântai Gaudeamus igitur, am plecat… ‘tu-vă-n obscur, apoi care aveai gândul facultății te pregăteai temeinic, care nu, așteptai înfrigurat ordinul de încorporare.

În perioada de așteptare, petreceai cum se cuvine și când suna goarna îți pupai mândra și te duceai la cătănie.
Când a văzut tata la poartă cinci – nu una – mi-a întins valiza și-a zis:
– S-o pupi doar pe-aia cu talent la scris.

Eu – pămpălău cum eram – le-am pupat pe toate, dar după vreo 3 scrisori fără răspuns mi-am dat seama că niciuna n-avea talent cu pixul, așa că m-am apucat de memorii.
Ne vedeai pe toți soldații la lumina lanternei – culegând cuvinte care parcă zburau prin cameră… că te rătăceai așa cu privirea scărpinându-te-n cap – până noaptea târziu.
Dacă erai mai frunzuliță-mușețel – așa ca Pintea – te apuca dimineața. Ăla citea scrisorile pe care le primea de vreo 3 ori și când scria plângea de uda cearceaful.
– Ce-i, băi Pinteo, ți-a zis c-o ai cea mai lungă din tot satul?
Dar Pintea nu ne auzea. Scria și plângea.
Alții o dădeau rapid gen „Dragă Mona, cu o mână îți scriu și cu cealaltă mă gândesc la tine”.

Prima lună trecea ea cum trecea, dar după jurământ, atunci venea greul. Că treceau luni întregi până-ți venea rândul la o permisie să pleci acasă. Și scriai scrisori, și răspunsurile veneau tot mai rar. Și curând îți venea rândul la serviciul de gardă.
Pentru cei ce nu știu despre ce vorbesc, și mai ales pentru audiența de gen feminin, serviciul de gardă este proba de foc a soldatului.
Atunci rămâi tu cu tine.
Până atunci poate că ți-a mai fost dor de Mona, poate c-ai mai plâns un pic ca Pintea, dar i-ai avut mereu pe camarazi lângă tine. În gardă, însă, ești doar tu. Și gândurile tale. Și liniștea nopții. Un foșnet de frunze sunt cel mai mare pericol iar o adiere de vânt îți dilatează pupilele. Până te obișnuiești cu întunericul, fiecare umbră ți se pare un inamic. Plus că prin unitate umblau tot felul de povești cu o mireasă care a fost împușcată chiar în ziua nunții și care vine noaptea la postul 9 sub formă de fantomă, iar dacă tragi în ea puterea ei crește… Deci ce erai tu speriat de arma aia plină de gloanțe reale, dacă mai apărea și-un voal de mireasă ăla erai…

După cum știți din povestirile anterioare, pămpălău cum eram, mie mi-a venit rândul la mușcat asfaltul. Așa că după ce m-am făcut iar apt de servit patria am ajuns cățeluș cu palton la un colonel – despre care v-am mai povestit – ceea ce m-a scutit de gardă.
Doar că, dopul ăla de om avea să mă treacă prin cele mai nebănuite umilințe.
Nuuu, că nu mă punea să curăț faianța cu lama. Doar că atunci când îi ardea buza de-un “medicament”, eu trebuia să mă execut. Noapte sau zi, alergam până la terenul de sport și mă târam prin tufișuri de unde șușoteam cu santinela.
– Psst! Titele! Vezi că sar și io gardul, m-a trimis Piticot…
– Te costă o țigare…
– Ți-aduc când mă întorc…
Și zdup, săream gardul și fuga-fuga până la Nevasta Marinarului (cârciumă non-stop în cartierul lui Băsescu) unde când intrai tăiai fumul cu baioneta.
Cum mă vedeau, se dădeau toți alcooliștii la o parte.
– Drepți băi Mandea, a venit generalul – zicea împleticit Flamenco, acordionistul cârciumii.
De cum ajungeam, barmanul știa ce vreau. Scotea sticla aburindă pe care o puneam frumos în raniță, Flamenco îmi întindea țigara lui de la ureche, iar eu fuga-fuga înapoi să nu moară dreacu Piticot.
Azi așa, mâine-așa, ajunsesem să mă trezesc și de câte două ori pe noapte.
Zău dacă nu regretam că n-am rămas la gardă.

Într-una din zile primesc ordin de la Piticot să fac simulare de alarmă “cu oraș”. Ceea ce însemna că la ora stabilită trebuia să alerg ca Forrest Gump până la el acasă, să notez ora la care am ajuns și să mă întorc înapoi la unitate. Scopul simulării era să se determine timpul de răspuns în cazul în care comunicațiile nu funcționau.
Și dă-i și-aleargă printre tramvaie și camioane, iar tunica aia mă cam rodea la gât, când am ajuns eram tot fleașcă, obosit… mi-a deschis nevastă-sa… mi-am revenit instant.
O bunăciune de femeie coaptă binișor (cam purisancă pentru gusturile mele de atunci) machiată cu cozi lungi la ochi de-am zis că e Cleopatra, îmi face semn să intru, mi-era și frică, cine știe ce șarpe scoate asta acuma din sân…
Apropo de șarpe, pămpălău cum eram, am vărsat limonada pe mine, și doamna tot insista să mă șteargă, cum ies eu în stradă acuma, se usucă hai că trece, și dă să mă pupe…

Am luat-o la fugă cu mapa în fața prohabului, când am ajuns la unitate îmi zice ofițerul de la punctul control de la poartă:
– A ordonat domn colonel să-i luați medicamente. Da’ repede, că vine ministrul în vizită și nu mai iese nimeni din unitate.

Abia respiram, alerg iar, iau medicamentele…
– Ce-i bă cu pata aia, te-ai pișat pe tine?
– Nu, domn colonel, a vărsat Flamenco limonada pe mine…
Pe urmă m-a trimis să-i ajut pe-ăștia să văruim terenul de sport.
Au adus o targă de-asta mare cu var și noi dă-i, pune în găleți, cu bidineaua trage dungi, vopsește bordurile, pomii – doar o dată venea Stănculescu în vizită, trebuia să fie țais.
Am stat ca proștii până seara în curtea unității să-l așteptăm pe ministru. Ăla cine știe la ce băută era că n-a venit, așa că ne-a dat colonelul “la loc comanda” și-am plecat la dormitoare.
Eram rupt, cred că și ațipisem după atâtea câte se întâmplaseră, visam ceva cu Cleopatre tinere, când simt un cutremur.
– Deșteptarea, Ilie! Hai bă că mor de inimă, dizepamul…
Pfaaa! Haide mamă să mă vezi…
– Să trăiți, am înțeles, domn colonel…
Și dă-i, echipează-te iar în grabă, aleargă pe scări, fugi la terenul de sport, somnoros cum eram am și căzut, cred că era noroi, că simțeam mâinile încleiate, nu vedeam nimic pe întunericul ăla…

Ce dreacu fac acuma…
Ce să fac. Mă duc spre tufișuri și strig în șoaptă…
– Pssst! Titele… Vezi că m-a trimis…
N-am apucat să mai zic că-l văd pe santinelă cum sare din post, o ia la fugă spre postul 10 și începe să țipe…
– Pinteooo, fugi băăăă, a venit mireasaaaaa…

Când a venit căpitanul de la gardă și-a pus lanterna pe mine a înlemnit și el…
Că somnoros și pămpălău cum eram, eu nu văzusem targa cu var și eram alb din cap până-n picioare.

Până la urmă s-a dus un biban după medicamente și când s-a întors mi-a le-a întins.
– Domn caporal, permiteți să raportez, v-am luat sticl… medicamentele, dar mi-a dat unu’ Flamenco o țigară, eu nu fumez, a zis că e pentru domn general… E vreun general în unitate?