Luna trecută, într-o noapte, m-am simțit atât de rău încât a trebuit să mergem la urgență, la spitalul din Liverpool. Asigurare îmi făcusem, bolnav eram, deci ne-am urcat într-un Uber și am plecat spre spital.
Am ajuns acolo aproape de ora 1 noaptea. Prima surpriză, holul era cam ca gara Obor, înainte de renovarea de acum 25 de ani. Un aer vechi și rânced, destul de jegos peste tot, toate ușile deschise, fluiera curentul ca pe câmp.

Am dat asigurarea, am completat niște date, de ce am venit, după care am luat loc, în frig, pe un scaun. Și am așteptat. Cam 30 de minute, până m-a preluat o doamnă medic foarte rapidă da, ce aveți, ok, mda, ok, bine, intrați și așteptați.

Și am intrat în sala următoare, cea din poze. 10, 15 oameni, maxim, care mai de care mai provălit și prăbușit pe scaunele alea. Mă uitam la ei și mi-era milă, aoleu, față de cum sunt ăștia, mai bine mă duc acasă, că ocup locul degeaba.

Și am început să aștept. Și să aștept. Și să aștept. Între timp, în spatele meu, o tipă horcăia de parcă mai avea puțin și murea. A început să plângă, să țipe și să bată cu pumnii în ușa pe care scria triaj. O țineau acolo de 36 de ore, pe scaunele alea, pentru că avea niște sângerări și i-au interzis să meargă acasă. Odată la câteva ore, îi dădeau o pastilă contra grețurilor. Și atât. În rest, nu interesa pe nimeni, era treaba ei cum stă pe scaunele din sală.

O alta tușea în cel mai îngrozitor mod posibil, aveam fizic impresia că moare, erau niște urlete, nu tuse și era vizibil că scuipă sânge în pălăriuța aia care îi fusese dată de cineva de la curățenie, ca să nu facă mizerie pe jos.

Pe la 3.30, vine o vietnameză, mă bagă în sală, îmi ia tensiunea, A, its good, all good. Dar știți, mă simt rău. Yeah, yeah, o să vă iau niște sânge și o să vă vadă doctorul. Și m-a scos înapoi pe hol. Nu am mai auzit de ea niciodată.

Am ieșit din nou, destul de prăbușit, moralmente vorbind, mi se părea că trecuse un secol de când eram acolo. Doar că nu. Tipul ăla grăsuț din fundal era acolo venit cu o zi înainte. Îi puneau, din când în când, niște perfuzii și, în rest, dormea și gemea pe scaunele alea, sprijinit de maică-sa.

Și am așteptat, și am așteptat. Nu s-a mai întâmplat nimic, toată noaptea. La 8.30 a ieșit o altă doamnă, cu dosarele noastre în brațe, să facă prezența, să vadă cine mai e acolo. Am întrebat cât mai așteptăm, că avem 7 ore de când suntem acolo, am fost asigurați că va mai dura și că răbdarea e foarte importantă, în aceste situații. Când i-am zis Îmi bag pla-n mă-ta de vacă, we are leaving, singurul răspuns a fost Oh, ok și a luat dosarul și l-a dat la o parte.

Cam asta a fost experiența mea cu NHS în UK. Mi-am promis ca în viața mea să nu îmi mai calce piciorul într-o instituție medicală englezească.