Sunt puţin dezgustat. S-a bătut atât de mult toba pe tema fetei care s-a sinucis şi era emo kid, încât mi s-a făcut scârbă. S-a insistat pe vestimentaţie, pe machiaj, pe faptul că ascultă muzică pentru sinucigaşi.
Pe lângă asta, au existat şi bloggeri care au sesizat o mică oportunitate de trafic şi au băgat repede posturi pe subiect, cu urări de la mai multe şi la mai mare.

emo.jpg„Oamenilor”, a murit un copil. A murit un om. Nu un emo. Chiar este un motiv de distracţie moartea unui copil? Oare chiar atât de jos am coborât, încât noi, oameni maturi, ne bucurăm că s-a sinucis un copil de 12 ani? Atât de tare ne-am tâmpit?

Iar pentru cei care mi-au dat mesaje ieri cu „de ce nu scriu despre emo care a murit”. Faptul că am scris despre trendul muzical şi de comportament al unor copii nu mă face să le doresc moartea. Toţi am avut fixurile noastre când eram la vârsta lor. Cum ar fi fost ca apropiaţii noştri să ne fi dorit moartea, doar pentru că eram altfel?

Legat de responsabilitatea sinuciderii copilului. Toată lumea a blamat muzica, a înfierat cu mânie patriotică hainele care îi urâţesc. Nu văd pe cineva să îi arate cu degetul pe părinţii acelui copil. Nu văd să îi responsabilizeze pentru că un copil a ajuns să se sinucidă din cauza problemelor sale.

Cum poţi să nu observi că ai un copil cu probleme? Ce ar fi trebuit să facă să atragă atenţia mai mult? Oare muzica ciudată, hainele negre, machiajele ţipătoare, nu au fost un semnal suficient?
Sau domnii părinţi erau extrem de ocupaţi cu carierele lor fulminante, neavând timp să vadă ce face copilul lor?

Acum, în sfârşit, au timp să se ocupe de cariere.

Sunt liberi.