Mai ţineţi minte când bombăneam împotriva chestiilor de la IKEA? Că o fi, că o păţi, că nu e îndeajuns de bine, că nu ştiu cum. Lamentări de babă, pentru că am intrat într-un magazin de mobilă rromânesc.
Mai precis am intrat în MOBILINUŞTIUCUM din Pantelimon, de lângă Selgros.

Ştiţi cu ce te întâmpină de la intrare acest supercalafragilistic magazin? Cu un mare semn Nu vă aşezaţi pe produse.
Într-un magazin de canapele şi scaune nu ai voie să te aşezi pe ele.
Bitch, say what?

Păi cum aş putea să cumpăr o canapea dacă nu o probez? Sau cum aş putea vedea dacă îmi place un scaun sau nu? Prin parapsihologie? Îmi închipui dacă stau bine sau nu? Cum?

Cu aşa multă dragoste mă gândeam la IKEA, cum mă lăfăiam eu prin toate canapelele de acolo, cum am probat toate scaunele din display, cum mutam tot felul de chestii prin bucătării, fără ca absolut nimeni să nu îmi spună nimic.

Cât de mult înseamnă diferenţa de gândire şi de abordare a unui business, între rromâni şi alţii. Faptul că IKEA îşi asumă eventualele daune doar ca clienţii să poată să fie mulţumiţi iar experienţa în magazin să fie completă.

Diferenţa? Acum, la ora 19.38, când scriu aceste rânduri, la IKEA e plin. Aşa cum a fost de dimineaţă. Aşa cum a fost şi la prânz şi aşa cum e în fiecare zi.

La cei de lângă Selgros era gol când am intrat. Eram singurii clienţi. Când am ieşit eram tot singurii. Şi probabil la ora asta au închis demult.