Prima oară când mi-am pus problema mortalității a fost când aveam vreo 5 ani și silabisisem un articol din Informația, unde scria de o tanti care împlinise 100 de ani. Și am întrebat-o pe maică-mea dacă oamenii trăiesc în mod normal 100 de ani.

Pe la vreo 14 ani, ascultam, cu dorul acela adolescentin în suflet, Forever Young, al lui Alphaville. Știți cum e la vârsta aceea, când suferi din iubire, dar tu de fapt nu iubești pe nimeni, că nu știi exact ce e aia. Dar suferi și te gândești la destine și altele. A fost iarăși unul din momentele când mi-am analizat mortalitatea.

Și, după o lungă analiză, am ajuns la concluzia că bătrânețea e o prostie. Eu voi fi întotdeauna tânăr, nici nu îmi pot imagina cum să fii atât de bătrân încât să ai 30 de ani, doamne ferește, aproape pensionar. Cu siguranță sunt deosebit și eu voi fi cel ce nu îmbătrânește niciodată.

Pe la 25 de ani, alimentat de Who wants to live forever al lui Queen, mă simțeam tânăr, puternic și nemuritor. În continuare, eram special și, cu siguranță, mie nu avea cum să mi se întâmple să îmbătrânesc. La un moment dat, de undeva o să apară ceva care să îmi confirme ideea și faptul că sunt un special și un deosebit.

Am 43 de ani. Îmbătrânesc. Din păcate, nu sunt cu nimic special, nu a apărut nimic care să îmi confirme nemurirea, dimpotrivă.
Mai aștept încă, în schimb, pe alter egoul meu din viitor, care să vină și să mă ducă în timpul său și să îmi arate cum va fi viitorul.