Acum 4 ani și jumătate, umblam bezmetic și năuc prin fața maternității, nevenindu-mi să cred că eu, EU, cel atât de zăbăuc, zănatic și copil, am propriul meu copil. Am fost mai speriat decât un pui între fălcile unui crocodil, speriat la modul că am întrebat-o pe pediatră Și noi ce facem cu ea, dacă ne-o dați acasă?

Acum 2 ani, mă plimbam iarăși prin fața maternității, la fel de năuc. Nu mai eram zăbăuc și copilăros, aveam deja 2 ani de antrenament și câteva sute de fire de păr alb, majoritatea în barbă, cele din cap sinucigându-se de la stres. În schimb, eram stresat până la dumnezeu. Ce să fac eu cu doi copii? DOI? Cum să am grijă de amândoi? Cum să răspund până la finalul vieții mele de viețile lor?

Iar cea mai grozavă întrebare dintre toate era Cum o să îl iubesc și pe el în egală măsură? Pentru că îmi iubesc fiica într-atât de mult încât simțeam că pur și simplu nu mai e loc de încă cineva.

Au trecut 2 ani. Fix doi ani. Am învățat ce să fac ca să mă descurc cu 2 copii. Am învățat să am grijă și să îi împac pe amândoi. Am realizat că viața mea e minusculă în comparație cu viețile lor și că pot să fac orice pentru ei.

Și am învățat că locul din mine unde e iubirea are rezerve nelimitate și că fiecare dintre ei își are locul lui, în mod egal, fiecare cu partea sa, nelimitată.

La mulți ani, fiul meu. Au fost doi ani în care m-ai învățat tot atâtea lucruri câte ai învățat și tu de la mine. Poate chiar mai mult. Cu siguranță, mai mult.