M-am simțit bine în școala generală, până înainte de revoluție. Aveam uniforme frumușele, sacouri, cămăși, pantaloni la dungă, camăși și cravate. Era ok. Ca-n Liceenii.

În liceu, cel puțin în primii ani, nu m-am mai simțit bine. Pentru că nu făceam parte din copiii bogați ai liceului, cei aduși cu mașina cu șofer la poartă, cei ce își cumpărau haine de la paris și londra, care în weekend plecau la shopping în vreun oraș cosmopolit. Și la fel ca mine, marea majoritate a elevilor eram destul de sărăcuți, cu părinți muncitori, care strângeau destul din buci ca să ne țină la școală, darămite să ne mai ia haine de la Stefanel și Gregorio Rizo.

Astfel, liceul se împărțea pe bază de haine. Săracii erau între ei, bogații între ei. Era jenant ca cineva cu bani să se afișeze cu unii care nu aveau bani de țigări sau senvișuri. De aici separație, ură, bătăi nocturne, totul de la niște nenorocite de haine.

Astăzi senatul a respins legea care ar fi obligat toți elevii să aibă uniforme. Ca să nu cumva să le storcim simțurile. Plus că sunt familii sărace care nu ar avea bani de uniforme. Plus că odraslele decizătorilor s-au opus puternic Cum tati, păi de ce pizda mă-sii mai am eu vuitoane și altele, ca să merg laolată cu toate țărăncile de la coada vacii?

Mdea.