Una din chestiile cele mai descumpănitoare pentru un român, când ajunge în Bavaria, este faptul că magazinele se închid la 7 iar în weekend nu se lucrează. Am ajuns în Bavaria noaptea, pe la 2 și am luat-o pe nevastă, hai să căutăm o benzinărie, să ne luăm ceva de mâncare, băut, chestii. Surpriză, NICIO BENZINĂRIE nu era deschisă peste noapte, am mâncat la singurul McDonalds deschis pe o rază de vreă 30 de km.

Faza e că, în timp, îți dai seama că asta e ceva mișto. Oamenii ăia care, altfel, și-ar pierde zilele vieții servind oameni cu mâncare și altele, au și ei viață, au familii, au timp să meargă în excursii, au timp de tot ce facem noi, ceilalți, care ne simțim îndreptățiți să putem merge la Mall în orice moment al săptămânii. Și să vezi ce frumos te înveți că, dacă e ora 6, nu mai pleci la cumpărături, că nu mai ajungi nicăieri, mâncare ptr weekend iei vineri, alcool la fel, totul e mai simplu planificat, cheltui mai puțini bani și, overall, ai altă calitate a vieții.

Același lucru e și cu pauza de masă. Nemții au pauză de masă, punct. Între 12 și 2 se închide, frumos, orice bancă, orice magazinaș de pe stradă, tot. Oamenii merg acasă, mănâncă, se odihnesc sau fac siesta, după care vin la muncă cu un cu totul alt chef de viață. Și chiar se vede.

Mi-am adus aminte de asta cu pauzele de masă aici, în Brăila, când am dus un tv la reparat. TIpul care are magazinul de reparații, la 13 închide ușa și pleacă în pauza de masă. Nu îl interesează dar stați puțin, am doar o mică problemă, un minut etc. Veniți după ora 15, succes și drum bun. Calm, relaxat, zâmbitor.

Așa cum ar trebui să fim toți, dar nu prea avem cum. Pentru că, în românia, pauza de masă e blasfemie. 30 de minute, eventual pe rând, eventual cu Hai, ai mâncat, că avem o grămadă de treabă, cu mai lăsați-o dracului de pauză de masă, că mai e un pic și plecați acasă.

Asta e ce lipsește în românia, în general. Respectul pentru cei de noi. Respectul ăla pe care nu îl vezi când intră cocalarul cu ceafă lată în magazin și zice DĂ ȘÎ MIE UN POLMOL, HAI, REPEDE, CĂ MĂ GRĂBESC!