M-am surprins înainte rățoindu-mă la plozii din dotare, pe motiv că au ieșit cu bicicletele pe afară și nu și-au luat căștile. Sincer, m-am simțit aproape ca tăntica aia influencerizdă care își scoate plozii în parc cu căști pe cap, ca să nu se accidenteze la joacă.

Da, sigur, înțeleg teoria despre cum casca salvează vieți și restul.
Dar amintiți-vă puțin despre copilăria voastră și despre măsurile de protecție extensive pe care le luați când ieșeați la joacă.

Păi aveam vreo 6 ani și un pic, iar în fața blocului se montaseră niște leagăne de alea uriașe, de oțel, totul din oțel, de la bare până la scaun. Mă îmbrăca mama în țoale de scandal și mergeam în hoardă, toți de la bloc, să ne dăm în ele. Și pe lângă că ne dădeam , mai și săream din ele din mers, în nisipul pus pe jos. Cu concurs, cine sare mai departe și tot ce trebuie. Și să vezi, spre deosebire de plozii de 6 ani din parcuri, de acum, avea spiritul de conservare de a nu sta ca tâmpiții în fața leagănelor care veneau cu viteză. Acum pur și simplu stai și te uiți la ei cum le curge scuipatul din gură, pentru că ei nu știu și nu înțeleg că ceva le poate face rău, doar are grijă mămica. Și mămica vine și face scandal, dar cum mi-ai lovit plodul cu leagănul, de ce nu ai deviat traiectoria?

În capătul străzii se construiau niște blocuri. Mană cerească ce era acolo. Iarna furam kkturi de alea de plastic care țineau linoleumurile sau mânere de ușă de lift și ne făceam schiuri din ele. Ca să ieșim din blocuri, ne dădeam jos pe niște bare de metal, de la etajul 1. Asta dacă nu cumva erau mormane de nisip în curte, lucru care ne motiva să încercă să sărim de la cel mai înalt etaj cu putință. Pentru vârsta mea, etajul 2 era decent. Băieții mai mari săreau și de la 3.

Mergeam cu sania la derdelușul de pe stadion. Sania mea din cornier gros cât jumătate de deget. Coborât 9 etaje cu ea în cârcă, urcat 9 etaje. Mers cu ea până la derdeluș, mă făceam fleașcă de transpirație și efort, ba mai aveam și mufa remodelată de câte unul, dacă nu mă dădeam suficient de rapid din calea saniei. Nu ziceam nimic acasă, că luam bătaie și de la ai mei pentru asta. Ajungeam acasă cu mâinile și picioarele degerate, urlam de durere cu ele ținute sub apă rece, să îmi revin. Fi-mea și-a manifestat dorința de a-și lua bicicleta la bunici. La întrebarea cine urcă bicicleta pe scări, a decis că nu mai vrea bicicletă. Și are bicicletă de aia de aluminiu, pliabilă, cântărește vreo 10 kilograme.

Mergeam kilometri întregi zilnic, ca să ajungem la serele de la popești, ca să furăm fructe. Repet, aveam 6-7-8 ani, deci furtul e scuzabil pentru niște copii care vedeau dulce sau fructe doar când apăreau pepenii sau puteau mânca dude de pe marginea drumului. Pe drumul spre sere, treceam Dâmbovița peste o are bârnă de beton, fără să avem balustrade sau ceva, dimpotrivă, trebuia să sărim peste bucăți de fier-beton ce ieșeau din bârna aia. Fi-miu, dacă merge prin mall 30 de minute, plânge că vrea acasă. Bine, dacă îl las la joacă, nu îl mai dor picioarele, dar asta e altceva.

Ok, poate generația cu cheia de gât nu a fost cea mai fericită, sau cea mai educată și, în plus, e cea care educă snowflakeșii de azi. Dar parcă priveam altfel viața și aveam mai multă grijă de pielea noastră, nu așteptam să ne cocoloșească nimeni.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.