Mă uitam la niște reluări din Sherlockul lui Miller, așteptând că, poate, se reia unde se pedalează mult pe asociațiile acelea de recuperare a alcoolicilor/drogaților și meritele deosebite gen Nu am mai pus alcool în gură de x luni/ani.

Mi se pare o abordare profund greșită. E imposibil, ABSOLUT IMPOSIBIL ca un om să nu se mai atingă de viciul său tot restul vieții. Așa cum pedofilii nu se vindecă cu închisoare, așa nu se vindecă dependența de alcool prin interzicerea totală a alcoolului tot restul vieții.

Am avut o perioadă în viață când beam enorm, dacă ții cont că o făceam zilnic. Cel puțin o sticlă de vodkă. Sau măcar 10 beri. Sau, de ce nu, vodkă amestecată cu bere. La un moment dat, m-am oprit, nu am mai vrut să beau, așa cum nu am mai vrut să fumez.

Sunt ceva ani de atunci. Beau, nu știu, de 2 ori pe an o bere sau un pahar de vin. Nu pentru că m-aș abține, dar nu am chef să beau. Dacă aș vrea, aș putea să îmi cumpăr oricând și să o fac. Dar nu o fac. Aș putea să și fumez, dar mi-e scârbă de miros.

De aceea nu cred în sistemele care interzic alcoolul, pe termene tip tot restul vieții. Pentru că tentațiile sunt tot timpul acolo. Pentru că suferința face parte din viață, tot timpul, până la sfârșit. Dacă nu înveți că suferința, de orice fel, nu se tratează cu alcool, degeaba ți se interzice ceva, în acest mod. Pentru că rezistența umană e pe termen limitat și, la un moment dat, cu siguranță va ceda.