Dintotdeauna am fost somnoros. Dimineața era un vis pentru mine să mă trezesc și să plec la școală/muncă, insert anything here. Bine, la liceu era crimă, pentru că făceam liceul în giulești, locuind în Vitan, ceea ce înseamna că mă trezeam la 5 ca să fiu la 7 la școală. Când lucram la CFR, ședința de dimineață era la ora 6. Dimineața. Dureros.

În ultimii 6 ani, m-am trezit voios, după voie. Mai de dimineață, mai pe la prânz, cam cum te lasă copiii sau bunul simț. Fără program strict, fără șefi, fără condică.
De când mi-am luat birou, am încercat să îmi impun mersul la birou ca o obligație, un mers la muncă. Așa le și zic alor mei când plec, când încep răcnetele Unde pleci, tatiiii??? Tati pleacă la muncă.

Problema e că, odată cu seriozitatea aasta, a apărut și lenea adiacentă trezitului de dimineață. Degeaba îmi pun eu ceasul să sune la 9, ca să ajung la 10 la birou. Nu e nimic mai dulce decât somnul după ce ai închis alarma la telefon. Plus relaxarea indusă de gândul Ia mai dă-l naibii de ceas, că doar nu mă monitorizează nimeni.

Și uite-așa, cam greu cu relaxarea la birou. Acum, în loc să transpir pe plantație, beau cafeaua acasă și îi salut pe colegi prin messenger.