Am văzut astăzi cea mai grasă copilă pe care am văzut-o eu vreodată. Erau la masă, la shaormărie la Voiculescu (care shaorma, btw, bleah, după ce că a venit sezonul şi are un gust de tot rahatul, azi am găsit şi două fire de păr pubian). Eu aşteptam cu nevasta să prestăm la 2 shaorme pe mal de mare la cazino, când am vazuto pe ea.

Stătea împreună cu un grup de fetiţe de vârsta ei, maxim 12-13 ani. Avea un spate lat cât toate colegele ei de la masă. Şi în faţă, o uriaşă porţie de pui pane, vreo 5-6 bucăţi şi un morman cât un stog de paie, de cartofi prăjiţi. Mânca hulpav, aplecată deasupra mesei. Mormanele de cartofi dispăreau in gâtlejul hămesit ca într-un vortex de antimaterie. Puii işi lepădau oasele ronţăite într-un ritm ameţitor. Îi trosneau oasele de pui în dinţi de se auzea de la tejghea unde stăteam la coadă. De fapt asta mi-a atras atenţia. Halul în care mânca.

Pur şi simplu am rămas amândoi împietriţi. E absurd, cel puţin din punctul meu de vedere, că nişte părinţi pot asista la distrugerea fizică a propriului copil, fără să ia nici un fel de măsură. Absurd şi inadmisibil. Înţeleg că suntem ocupaţi, că nu avem timp, că viaţa este grea. Dar sunt copiii lor! Ei i-au dorit. Ei i-au adus pe lume, nu s-au cerut ei să vină.

Oare ei nu realizează că se fac vinovaţi practic de uciderea propriului copil?