am-obosit

Azi am fost prin Ikea, pentru că vrem să ne luăm un pat suspendat (salut, Bogdan🙂 ), ne-am uitat noi pe acolo, am găsit ceva drăguț, acum trebuie să ne gândim la o saltea, având experiența ultimei, pe care am cumpărat-o cea mai mare și mai scumpă, ca să remarcăm că de fapt e prea mare, prea înaltă și că asta o face ușor deformabilă și nu prea uitlă.

În fine, cum ne plimbam noi printre raioane, ca să digerăm somonelul afumat ingurgitat înainte, am asistat la cea mai reprezentativă discuție pentru starea de fapt a românilor din ultimii 26 de ani. 3 doamne spre vârsta maturității pensionatoare, la o discuție în fața unui mockup de cameră de copil:

– Uită-te și tu, camera asta de copil. Da, bine, e frumoasă, arată bine, și patul și dulapurile. Dar zi și tu, cât o să țină camera asta? 10-15 ani și, după aia ce face cu ea? O aruncă? Zi și tu, ce să faci? N-ai ce să faci.

Am pufnit amândoi în râs de ni s-a rupt mușchiul zigomatic, după care am plecat în drumul nostru. Da chiar, ce faci cu mobila după 15 ani, când crește copilul? O arunci? Păi nu e păcat de la dumnezeu?

Asta în condițiile în care vorbeam cu Corina în seara asta că, dacă mă mai ține bucătăria un an, practic și-a scos banii și pot să îmi iau alta.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.