Când eram mic, damblaua maică-mii era ca seara, la somn, neapărat să avem pijamale pe noi. Nu știu de ce, i s-o fi părut ei semn de opulență sau ceva, dar cert e că trebuia, vrând nevrând, în fiecare seară, să traf pe mine chestiile alea.

Problema e că, fiind pe vremea comunismului, pijamalele alea erau făcute din cel mai oribil material posibil, care îți dădea fiori când se freca material pe material. Somnul era cea mai nasoală chestie pe care o puteai avea în ele. Aveai impresia că te electrifici la fiecare mișcare iar eu, fizic, simțeam că îmi explodează pielea pe mine de cât de nasol mă simțeam în ele.

Mi-am adus aminte de asta pentru că vorbeam ieri cu luna despre pijamale și de ce prefer să fiu eu tatăl din filmele americane, tot timpul în lenjerie minimalistă, iar ea îmi zice, ciripind, că ei îi plac pijamalele și se îmbracă foarte fericită în ele.

Pijamaua ei fiind fix asta…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.