lacrimi de otel

1997. De-abia întors din armata, ies cu gagica la film. Noua gagică, pentru că, în mintea mea, aia care stătuse cu mine toată armata, trecând prin diverse chestii, uneori indescriptibile, nu mai era bună.

Și hai să mergem la Titanic. Titanic, știți, ăla cu Leonardo a Caprei și Celine Dion, cea a cărei muzică a scufundat un vas.

Stăm, ne uităm, lăcrimăm cu durere, deși în mintea mea, încă de atunci se punea întrebarea Dar de ce nici măcar nu a încercat să se urce lângă ea pe plută? Se aprind luminile, la care ea, uitându-se la mine cu milă infinită, îmi zice:

– Știi, pe mine viața m-a învățat că un bărbat adevărat nu plânge niciodată.

Desigur, ne-am despărțit. Dar am învățat o lecție aspră. Niciodată nu plâng la filme, indiferent cât de lacrimogene sunt. Nici când Bane l-a mototolit pe Bruce Wayne nu am plâns. Nici când săracul Kumar nu a reușit să mănânce hamburgerul de la white castle nu am plâns.

Sunt pur și simplu neimpresionabil. În locul inimii mele e o gaură neagră.