Singurătate. Tristețe. Lipsa unui sprijin moral.
Toate sunt lucrurile ce îmi caracterizează viața în ultima vreme. Am ajuns la o vârstă la care încep să îmi pun întrebări, întrebări existențiale ce depășesc cu mult simpla sferă convergentă a cunoașterii materiale. Am nevoie și de confort spiritual, am nevoie de liniște pentru un suflet și-așa zbuciumat și neliniștit.

Am realizat că, de alungul timpului, am tot căutat această salvare în lucrurile ce îmi erau la îndemână. Am căutat salvarea în alcool, m-am refugiat în sticla de uitare ca și cum ar fi fost panaceul unicei și irepetabilei mele suferințe. Doar că alcoolul a făcut mai mult rău și m-a dus spre alte suferințe, alte dureri, alt zbucium intern.

Din păcate, nu vedeam că aproape de mine era ceva mult mai real și mai palpabil.
Nu îl vedeam pe Dumnezeu.

Am fost mult timp plecat în ultima vreme. Am vizitat locuri, am vorbit cu oameni. Am întâlnit preoți cu har, oameni adevărați, ce mi-au ascultat suferința și, spre deosebire de cei ce o știau, nu au încercat să mi-o aline. Ci mi-au arătat că alinarea este doar în mine, în sufletul meu, în dorința sa de a se abandona în brațele Domnului și de a căuta, astfel, un țel și un drum.

Da, cred, sper că l-am găsit. Și împreună cu dragii mei prieteni ardeleni, pentru că nu se putea să îmi regăsesc sufletul decât acolo unde îl las de fiecare dată când plec, în Ardeal, am ales drumul ortodoxiei, împreună cu Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, care a liturghisit şi m-a binecuvântat la ceas de de aman, făcând o slujbă specială pentru sufletul meu. În soborul slujitor s-au aflat protopopul de Sălişte, Petru Toader Damian, parohul de la Sibiel, Ioan Muntean şi preotul Radu Bot de la Parohia Orlat I.

E mult să spun că am fost orb și acum văd. Pentru că doar întrezăresc o geană de lumină.

Dar văd ceva.
Și e bine.

sfanta liturghie pentru sufletul lui daniel ametcea