Stau și mă gândesc de câteva zile dacă să scriu articolul acesta sau nu. De fapt, e mai degrabă un rant, nu un articol.

Am primit un mail de la cineva, proclamat cititor asiduu al blogului, care mă ruga să scriu despre cazul unei fetițe bolnave care are nevoie de bani. I-am dat share pe facebook, am văzut cum i-a crescut suma, dar, așa cum știți de la cazul cu Alioja și Jessi, eu am o sensibilitate la copii.

Așa că i-am dat mail tipei care mi-a scris și i-am spus că o pot ajuta mai mult, deoarece cunosc oamenii din minister care se ocupă cu asta, iar statul român decontează aceste tratamente în străinătate (Oana, păsărică, să-ți dea domnuțu sănătate).

Știți ce răspuns am primit?
Niciunul. Lucru care mă bulversează. Nu înțeleg, sincer. Ca părinte, ce vrei, să îți salvezi copilul sau să strângi mulți bani? Adică cineva îți spune prietene, pot să te ajut să dai tratamentul necesar copilului tău, iar tu îți vezi de treabă, plm, aia e, mi-am văzut mesajul dat mai departe, restul nu contează.

Sau a fost un fake și a fost o donație către niște infractori? Actele păreau în regulă, prietenii în regulă? Dar cum m-aș simți eu dacă am răspândit o asemenea mizerie? Sincer, mă gândesc foarte serios să abandonez ajutorul în acest domeniu și să mă rezum doar la oamenii pe care îi cunosc.

Undeva, pe o altă treaptă, am scris că donez o bicicletă de copii, fosta bicicletă a lui fi-miu. Am ales pe unii care spuneau că ei duc lucruri unei familii sărace de nuștiu unde. Le trimit mail joi, îmi răspunde că el marți pleacă în concediu și nu știe cum să procedeze. Eu îi zic că până marți mai e o grămadă de timp, trebuie doar să îmi spună când ajunge la Cora Pantelimon. Și iarăși, niciun răspuns, că na, plm, omul pleca în concediu, nu se face să îl deranjezi cu 5 zile înainte.

Da, ce voiam să zic, din cauza elegantului de mai sus, bicicleta e încă disponibilă. Cine o vrea și poate veni la Cora, să ridice mâna sus. Primul venit, primul servit.