A trecut mai mult de o lună de când online-ul românesc a devenit complet infrecventabil, de la ziare la analize politice la bloguri. Aceleași idei remestecate până la completă subțiere și lichefiere. Ăla a zis, aia a zis, ăla a făcut, muzica mea e mai bună decât muzica ta, politica mea e mai…ești tâmpit pentru că nu votezi cu cine votez eu.

Singura chestie oarecum pozitivă la polarizarea asta e că părinții și bunicii noștri au scăpat de data asta cu onoarea nereperată, că nu ne mai canalizăm agresivitatea împotriva lor pentru că nu votează cu cine vrem noi – îi avem pe vecinii noștri de generație cu care să ne porcăim la nesfârșit ca să ne simțim superiori pentru că punem ștampila pe cine trebuie. 

Au devenit obositori și redundanți haiducii onlineului, care zboară din blog în blog cu aceleași argumente, neînțelegând că în final singura decizie politică pe care o poți influența argumentativ este…a ta. Și nici măcar aia. În final, toți votăm la feeling, pentru că nu există cu adevărat niciun program de guvernare real și tangibil, cu care să ne putem identifica. NU, nici măcar „ăia bunii” nu îl au. Tot la sentiment joacă.

Abia aștept duminică inflația de fotografii cu buletinul „votat” în fața mutrei zâmbitoare. Atât de pasivi suntem ca generație, încât cel mai simplu gest de igienă democratică a devenit motiv de fală. Am votat, sunt un erou al acestei societăți! Dacă îmi mai spuneți că nu aruncați gunoiul pe jos și că vă spălați pe mâini după ce mergeți la budă, m-ați convins iremediabil de valoarea voastră.

Parol, am ajuns să mă bucur la postările cu țâțe. Măcar acolo nu mai trebuie să simulăm cultura.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.