Rasismul se învață în familie

Scris de Nea Ilie de la Sculărie

M-a sunat soră-mea ieri să-mi spună că n-are și nu găsește prin magazinele de pe la ea sandale cu toc de paișpe. Uitând că asta e pe alt continent și se bălăcește norocoasă în Mediterana, nu ca mine în ghețarii lui Fred și Barney, mă iau de ea ca un frate mai mic și mucos ce sunt:
– Băi fată, bagă-ți mințile în cap, vine iarna și pensia și ție-ți arde de cocoțat la etaj?

Și-ncepe să mi se plângă că a jignit-o un mediteranean mai musculos așea că cică după ce că e țigancă mai e și juma’ de om.
– Păi – zic — și ce, dacă te urci pe sandale te albești la față?! E rotația pământului mai furgonetă la tropice și ți se mută pigmentul pe scaunul din spate?! Stai fată liniștită, era doar prost crescut.
– Nu, că e de familie bună — și-aici o-ntoarce ca alea cu sindromul Stockholm, tot ea îi ținea partea că părinții lui l-au crescut bine și frumos (în gândul meu — și la obraz gros).

În fine, n-am scos-o la un capăt lămurit cu ea, e cu 14 ani mai mare ca mine, așa că am închis nu înainte de-ai spune că e grea de cap și c-o iubesc.

Episodul ăsta mi-a adus aminte de Papinșon.
Papinșon mi-a fost vecin la țară, când stăteam la ai mei. Din părinți moldoveni cu diplomă, avea ăsta de mic o poftă de mâncare… rupea tot! ți-era frică să treci pe lângă el dacă miroseai a ostropel. În câțiva ani era ca făt frumos, crescuse baban și legat, ducea lingura la gură prin învăluire.
Pe la vreo 8 ani, așea, l-a luat moldoveanul și l-a dus la fotbal. După ce-a băgat juniorul jumătate de echipă în dispensar și pe antrenor în sperieți l-a luat taxu și l-a dus la rugby. Ăsta da sport, tată, zice nea Mitică: toți unul și unul.

Acum, cum să vă spun eu să înțelegeți tot tabolul… Să nu credeți că era întâmplător, la noi în sat se îneacă și acum în țuică de traverse fostul căpitan al echipei naționale de rugby, Ion Negrici. Și se-apucă Papinșon al nostru de rugby. Băi nene, avea puiul de moldovean o tehnică pe postul de uvertură de nici la neo-zeelandezii ăia care cântă Uumatekamasospargpemăta n-am văzut.

Așa se face că în anul despre care vreau să vă povestesc au ieșit campioni ai României. Bucurie mare, deși la rugby nu veneau pe stadion mai mult de 50 de persoane — și ăia din familie sau vecini (cum era cazul meu). De data asta însă l-au așteptat în sat și primarul (nu mă-ntrebați cum s-a trezit din beutură) și toată clasa din generală, și profesoarele, și tanti Mita de la aprozar. Papinșon al nostru era rege.

Seara, îl ia pe mândru-de-nu-mai-încăpea-în-autobuz de taică-su, și mă invită și pe mine și alți câțiva prieteni apropiați să mergem la balul oficial de la Cazino Constanța – pe vremea aia încă era operabil, nu se pișase Udrea și Mazăre pe el. Era mișto să-i vezi pe toți la costum: namile de oameni cu câte-o pițiponcuță de-aia subțirică la braț care mai călca și strâmb sau pe piciorul lui de era ca-n bancul cu țânțarul care-l calcă pe elefant iar elefantul se supăra și se răstea la țânțar: ce te-mpingi, bă, brută?!

Papinșon al nostru a apărut c-o negresă. Nu mulatră, nu conlocuitoare, negresă. Michelle o chema și era atletă la Farul – vă spun eu altădată de ce.

În fine, intrăm în sala mare, admirăm picturile și mă dau mare că mama a lucrat la acoperiș, facem poze, taică-su tot se plimba pe-afară. O fi la țigare, mă gândesc, ocazie cu care ies și eu să bat un cui și-l văd pe nea sârmă senior cătrănit bine.

Am ieșit eu, au ieșit și alții, la un momentdat ne cam strângem numai băieți pe holul cazinoului și vine și Papinșon la noi, chiar dacă nu fuma, să ne țină de urât. Și vine tac’su hotărât și-l ia părintește de după gât și-i zice…
– Auz’ oăi, mie să nu-mi corcești neamul cu cioara aia că-ț’ fu’gura mă-tii!

Sunt ani de-atunci, s-a stins săracul nea Mitică iar Papinșon sperie și acum talonerii și flankerii pe undeva prin liga a doua din Franța.

Are două gemene. C-o negresă.