Copiii mei sunt rațiunea mea de a fi. Cel mai important job al meu a fost cel de mamă. După ce s-au născut îngerașii mei, lumea mea a fost pusă complet în cap, și viața mea a căpătat, într-un final, SENS. Ei sunt TOTUL pentru mine.

 – Fiecare mămicuță blogger de oriunde

Femeie, potolește-te! Atâta patos în relația cu cineva nu e sănătos nici pentru ei, nici pentru tine. Știu cum e, toate am trecut prin asta, mai ales în primul an de maternitate, când ești absolut convinsă că ești prima femeie care a avut copii de la facerea lumii până acum, că nu există nimic mai important pe lumea asta decât programul de somn și masă al bebelușului tău și că primul aliment cu care îl diversifici îi va determina preferințele alimentare pentru tot restul vieții.

Dar acum copiii tăi merg la școală. Nu crezi că e timpul să nu mai trăiești exclusiv prin prisma lor? Să nu te mai „sacrifici” (urât cuvânt!) pentru ei, și să cauți un echilibru și în viața ta, ca femeie?

Eventual să-ți revii la silueta din tinerețe? Să mai vezi un film bun, să citești ceva frumos, să ieși la un spectacol sau cu prietenele tale? Sau un date night bărbatul tău, în cazul în care mai reții cum arată, după atâta orbire provocată de maternitate?

Scufundarea asta ireversibilă în mămicenie, pe care o văd tot mai des între femeile din jurul meu (apropo, mai există bloggerițe în România care să nu se fi transformat în bloggerițe de parenting?), naște monștri, pentru că îți va crea impresia că familia ta îți datorează ceva, doar pentru că tu ai făcut totul pentru ei și te-ai anulat pe tine ca personalitate, deși nimeni nu ți-a cerut asta.

Iar într-o zi, când copiii tăi vor crește și nu vor mai avea nevoie de „sacrificiul” tău, vei descoperi că nu a rămas din tot ceea ce te definea decât o coajă goală, în pericol să se spargă la orice lovitură mai puternică a vieții. Și să vezi atunci reproșuri…

Copiii noștri nu au nevoie de părinți obsesivi, care își dedică fiecare moment din viață propășirii pruncilor și își ignoră permanent nevoie sufletești, doar pentru că li se pare că asta trebuie să facă un Părinte (bineînțeles, cu majusculă, pentru că nu putem fi simpli părinți, substantiv comun).

Ei au nevoie de echilibru, de umor, de liniște și înțelegere, dar și de o doză sănătoasă de indiferență benignă, ca să aibă spațiul pentru a face greșeli și a-și forma singuri caracterul, nu să devină o variantă palidă a copilului perfect prezentat în cărțile de parenting.

Un om deștept mi-a spus odată că există trei ipostaze ale iubirii:

  1. Nu pot trăi fără tine.
  2. Pot trăi fără tine, dar mi-e mult mai bine cu tine.
  3. Pot trăi fără tine, poate chiar aș trăi mai bine fără tine, dar NU VREAU.

Cea din urmă, zicea el, e iubirea cu adevărat dumnezeiască, pentru că omul care iubește așa nu caută să-și acopere o gaură sufletească sau să-și satisfacă o nevoie egoistă prin iubire, ci poate oferi din poziția omului echilibrat, care își este sieși suficient.

Ceea ce vă doresc și vouă, dar mai ales copiilor voștri.