Eram decis ca anul acesta să nu scriu nimic pe tema loviturii de stat din decembrie 1989. Pentru că, după 27 de ani, gloata ce formează adunătura numită românia a votat din nou reîntoarcerea la emanații FSN și la cei ce țin locul ăsta geografic în marasm și mizerie.

După care am citit articolul Corinei și i-am dat share pe fb. Și poate nici atunci nu ziceam nimic, dar am avut proasta inspirație să citesc comentarii de pe fb și de la Corina. (Nu știu dacă v-am spus, dar eu nu mai citesc, în mod normal, decât comentariile de pe cetin.ro, în rest, tot internetul a ajuns să îmi facă o silă enormă.)

Mi se pare incredibil cum, după 27 de ani, există oameni care îți spun în față că minți când povestești așa ceva. Că acele lucruri nu au exista. Și îmi vine să turb gândindu-mă la foame, la lipsuri, la cozile de câte 3 zile de la piața amzei, cozi unde stăteam cu rândul, noi, copiii, ziua, părinții noaptea, ca să putem prinde o pungă de frații petreuș, trezitul la 3 dimineața ca să stau la coadă să iau 2 litri de lapte și 4 borcane de iaurt, cozile uriașe la ouă, cozile omniprezente, oriunde, cu cordoane de protecție, cu liste de sute de nume, la galantarele pline cu creveți vietnamezi, la alimentarele goale, la programul de televiziune de 1oră și 50 de minute, program în care se slăvea, fizic, 100% din timp, realizările partidului și ale marelui său secretar general, la autobuzele care veneau o dată pe oră și plecau cu oameni atârnând, fizic, de barele lor, la mama care stătea cu noi pe intuneric si ne cânta ca să nu ne speriem, pentru că lumina mergea doar cateva ore pe zi si nu seara.

Dar aveau toți locuri de muncă și case. Și Ceaușescu nu era așa de rău. Și curba de sacrificiu pentru plata datoriei externe s-ar fi oprit la un moment dat. Și poate cei ce au murit la revoluție își meritau soarta, ce căutau acolo, în loc să fie la casele lor?

Vă meritați soarta de sclavi. Sutele de ani în care ați fost modelați ca sclavi au reușit să scoată din voi prototipul perfect de animal de povară, expresia bestialică a sindromului Stockholm, șeptelul care simte nevoia să fie biciuit și, din când în când, măcelărit de stăpân, ca să se mai rărească rândurile.

Sunt mândru și fericit că ascendența mea are atât de puțin sânge românesc și că pot transmite mai departe și copiilor mei disprețul profund la adresa voastră.

Să trăiți bine!