Tot citesc, în ultimele zile, tot felul de articole și comentarii despre repornirea businessurilor, despre management și working habits și sunt pasionat de cititul comentariilor lăsate de oamenii simpli, cei afectați în mod direct de aceste acte ale antreprenorilor. Și remarc, cu surpriză, că spălarea pe creier de pe timpul comuniștilor, cu jobul în care să intri și din care să mori, încă este prezentă, indiferent de anii celor care comentează.

Pe vremea liceului meu, țelul oricărui părinte de nivel mediu era ca plodul său să intre într-un job bun, de unde să poată ieși la pensie și de unde să primească o casă de la ICRAL, dacă reușește să se căsătorească în timp util. Practic, dacă copilul tău reușea asta, normal, cu ajutorul relațiilor tale, erai considerat un părinte realizat, care poate dădea colțul oricând, menirea sa pe pământ s-a încheiat.

Mentalitatea asta s-a transmis peste ani fără probleme. Citiți comentariile oamenilor la articole cu și despre joburi. Oamenii visează să muncească zeci de ani la un loc de muncă, doresc cu disperare să aibă acea siguranță a locului de muncă, nu au niciodată un program de backup în cazul în care s-ar întâmpla ceva cu jobul lor și, ce e mai important, patronii sug sufletul angajatului ca să își cumpere mașini scumpe.

Oamenii ar trebui să înțeleagă ceva. Din punct de vedere al infrastructurii statale, companiile mici și mijlocii sunt coloana vertebrală a statului. Nu pentru că ar contribui cel mai mult cu impozite la buget, ci pentru că angajează cei mai mulți oameni, însumați, oameni care primesc salarii, plătesc impozite, cheltuie bani, plătesc tva și care, în final, asigură fluxul natural al comerțului.

Din cauza asta, economic vorbind, stabilitatea unei companii valorează mai mult decât stabilitatea unui om și binele companiei, pe termen lung, este mai important.
Iar pentru mediul economic despre care vorbesc, rulajul de personal este ideal, în pozițiile unde acest rulaj nu afectează capacitatea de decizie și executivă a companiei.

Oamenii au o problemă afectivă, atunci când discutăm despre locul lor de muncă sau cel în care locuiesc. Așa cum un chiriaș, pe termen lung, nu este neapărat cel mai bun lucru ce ți se poate întâmpla, pentru că începe să considere că acea casă este, de fapt, a lui și are tot dreptul de a lua decizii legate de ea, așa și la locul de muncă, salariații care lucrează prea mult într-un loc de muncă devin atașați de companie. Iar atașamentul acesta se concretizează într-o continuă opoziție la deciziile conducerii, îndărătnicie la implementarea lor, pentru că ei lucrează demult în postul ăla și întotdeuna vor ști mai bine ce trebuie.

Din păcate, în actuala piață a muncii, salariații trebuie să fie pregătiți pentru contracte pe perioadă determinată, pentru joburi ale căror life span nu trebuie să depășească 3-5 ani, un plan de rezervă pentru momentul în care poate crăpa totul și, ce e mai important, cunoștințe din cele mai bune.

Chiar dacă sunteți mulțumiți de jobul vostru, nu lăsați deoparte pregătirea continuă. Deveniți foarte buni, faceți cursuri de supracalificare și, dacă ajungeți la un apogeu, gândiți-vă să aveți o specializare separată, pentru eventualitatea în care jobul vosru nu va mai fi căutat. Nu, nu trebuie să fie neapărat programator, dar, dacă ești electrician, un curs de calificare de instalator nu strică nimănui. Sau zidar, sticlar, i dont know, ceva util și care poate pune pâine pe masă copiilor.

Pentru că strategia cu Cineva trebuie să ne dea este falimentară și nu e utilă nimănui.