nunta muta
Scris de Nea Ilie de la Scularie.

Cam la două luni de la a doua încorporare m-au transferat la un centru de comandă, curier la vreo doi generali și restul colonei plini, probabil pentru meritele mele deosebite în apropierea față de asfaltul patriei — nu văzusem atâtea stele nici când mă plesnea Mirabela.

Unul din comandanți era șeful tragerilor grele din Dobrogea, un dop de om cu voce de ambreiaj înțepenit, troscangiu profesionist și mare amator de femei cu cel puțin două capete mai înalte ca el (că mai mici nici nu găsea). Vine și-mi spune într-o seară…
– Soldat! Ia-ți taraful, mergem în aplicație de noapte la lac.

Haaaa, zic în gând, să vezi ce grătare ies acolo…
De unde, nene, când am ajuns la lac, un puhoi cât armata paișpea cu tot armamentul greu după ei, soldați din toate județele treziți din somn și nescărpinați încă la scrot care înjurau gornistul de la Adam și Eva pe linie maternă-ncoace, stăteau în așteptarea colonelului după care mă țineam ca un azorică în ilic.

Vă spun cu mâna pe inimă, eu eram cel mai important de acolo, eu căram mapa plină cu “medicamente” la sfert și la jumate. Aveam pe degetul mijlociu un sigiliu militar cu care în caz de inspecție de la minister îmi sigilam singur mapa și nu putea s-o deschidă decât josiliescu – dar ăla nu era acolo, la vremea aia era ocupat cu liniștea dumneavoastră.

Se dă startul, coloane întregi de soldați încep să mărșăluiască prin sat de ieșeau babele la poartă și se uitau la noi…
– Maică, ce bine semeni cu-n nepot de-al nieu… Nu vrei niște mănuși de lână?

Mă simțeam ca la 1815, doar că la mine Napoleon stătea în mapă la sticlă de jumate.
Șirul ăla de soldați muți cu bocancii lor bocănind în drum și-n amintirile mele de-acasă au scos tot satul pe stradă. Ieșeau țărani de-ăia frumoși cu pălării roase și bărbiță quatro-giorni la poartă cu câte-o furcă-n mână de se uitau la noi cu toate înțelesurile. Unul cu mai mult spirit zise așa să audă și colonelul…
– Hai liberare!…
– Hai în pula mea răbdare – i-o întoarse ăsta fără să ezite.

O tanti cu clanță percutantă automată de 60 de milimetri se bagă-n vorbă cu colonelul.
– Da unde-i duci bre pe bieții băieți? De ce nu i-ai lăsat să doarmă? Ce ți-a făcut băieții ăștia de i-ai trezit tu cu șapca aia a ta roșie? Ha? Ce ți-a făcut?
Bă, da nu tăcea deloc, de-am decis acolo pe loc că n-o să mă însor niciodată.
Taca-taca-taca…

Și-l văd pe don colonel că face un “la dreap-ta!” regulamentar, își drege vocea a la Andrei Gheorghe și-i zice serios:
– Domniță, mai bine strânge-ți fustele de pe sârmă că vin rușii.

Asta s-a albit instant. A dus mâna la gură ca-n filmele prono cu virgine și-a tăiat-o în curte.
A fost o noapte infernală! Am ieșit în partea cealaltă de uliță și ne-am tot dus până ce satul a rămas învăluit în fum și s-au desfășurat pe rând pe tot islazul de lângă turn: șoșoii, artileria mică, artileria grea, tancurile, transmisiunile, motorizatele și, bineînțeles, aviația care dă senzația.

De oboseală. Că eream toți fierți în bocanci. Ni se uscaseră gâturile și vedeam toți fete morgane pe pajiște. Doar colonelul alerga fâșneț de la un AG9 la un Fagot, de la un aruncător de 18 la o carapace și-l auzeai:
– Trage, bă! Trage, că vine rusul și te fute-n cur și pe tine și pe mă-ta aia proastă și contagioasă.

Tot acolo am văzut și primul soldat împușcat. Era un biet ciobănel ungur din Covasna, spuneau colegii lui că nu știa o boabă românește și s-a întors ca fraierul cu arma către efectiv să-i arate unuia că lui nu-i percutează cuiul și l-au luat lunetiștii.

Spre dimineață când au început să mai tacă din cățelele alea de 9 milimetri a venit și colonelul la mine:
– Salvează-mă, bă, sunt bolnav! Dă-mi un “medicament”!
Am scos o sticluță verde din mapă și i-am întins-o din poziția pe loc repaus.
– Vrei mă și tu un gât?
– Nu beau eu, don colonel, zic eu rușinos ca un fecior.
– E, nu bei. Ești adventist? Nu bei? Nu fumezi? Nu fuți?
– De futut, fut, domn colonel – îndrăznesc eu să i-o tai.
– Ce? Zilele aiurea? Ia zi, știi vreo căprioară de-asta pe-aici prin sat? Că parcă aș mai sta câteva ore, e aerul curat aici. Și trage un plămân plin de aer cu miros de catran.

Chiar când dădea să se crăcăneze de ziuă a sunat retragerea. Ce erau bieții soldați mototoliți la plecare, acum chiar că ziceai că venim de la întâlnirea cu Ciociolina.
Să fi fost deja ora opt când am ajuns iar în sat. Era liniște. Mai liniște ca la plecare. Fără babe, fără furci, fără căruțe…
Mă ce-i aici? Sat fără câini?

Chiar așa era. Se pare că l-au crezut pe-ăsta când a zis că vin rușii că nu mai era nimeni în sat. Nici țipenie de om, nici căruțe, nici vaci, nici oi, doar câte-o mâță rătăcită mieuna pe la geamuri.

Când am ajuns la comandament i-am auzit pe ăia la telefoane:
– Mergi domn căpitan acolo și întoarce-i din drum, că pe dumneata te crede. Sunt cu căruțe și camioane lângă pădure sus…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.