Jocurile Olimpice s-au terminat și ne-au lăsat cu un gust amar și cu niște concluzii.

– Am avut cea mai slabă participare la olimpiadă din ultimii 60 de ani. Inclusiv la sporturile cu bărci, unde eram mama și tata lor, am fost absolut varză. Varză varză, pur și simplu nu am contat, absolut jenant. Și aici se vede grija partidului și statului din ultimii 4 ani față de sport, finanțările pentru baze sportive, antrenamentul sportivilor, hrană etc scăzând la cote alarmant de jenante.

– Trăim din amintiri atletice. Gabi Szabo, Paula Ivan, Marian Oprea, Ionela Țârlea sunt amintiri scoase de la naftalină doar atunci când vrea vreun președinte sau premier puțină campanie electorală.

– Nu ne respectăm foștii purtători de medalii de aur. Cei de mai sus, în loc să fie super plătiți și puși să caute speranțe printre copii și juniori, să le antreneze și să le cizeleze, își caută de sărăcie prin alte țări, pe la alte cluburi și federații. rromânia este, a fost și va fi o ciumă ingrată față de cei ce îi sunt eroi.

– Gimnastica românească și-a dat ultima suflare și nu își va mai reveni devreme. Întotdeauna, pe lângă bătrânele ce se retrăgeau la mondiale sau olimpiade, echipa româniei avea pregătire fete noi și de valoare. Acum nu vine absolut nimic din urmă, Belu și Bitang vor să își caute de treabă, așa că vom ajunge și aici, ca la toate celelalte discipline sportive, ciuca bătăilor.

Ce vine din urmă? Nimic. Totul se rezumă la politică.
Politica nu va da niciodată bani sportului, cel puțin nu în această configurație, pentru că sunt prea ocupați să dea bani afacerilor de familie, care asfaltează aceleași străzi de 2-3 ori pe an, pun borduri în câte 3 straturi sau instalează de câțiva ani cabluri pentru așa zise rețele subterane. Se vor da tot timpul tot mai puțini bani, motivând criza, lipsuri, sărăcie și UIE.

Noul val de copii și adolescenți? Atâta timp cât în școli se face mai multă sufocare intelectuală numită religie decât sport, nu vine nimic de acolo. Cluburile sportive aparținând de minister sunt sub finanțate, prost dimensionate, fără antrenori de valoare, fără copii dispuși să își piardă copilărie pentru o ipotetică moarte de foame pe culoare ministerului sportului. Lipsa dotărilor, lipsa suplimentelor, lipsurile în general îi fac pe părinți să evite drumul spre cluburile sportive. Nu toată lumea are bani de echipament și suliță/disc/canoe/name it pentru copil, lucruri pe care ar trebui să le asigure clubul.

Cluburile private nu sunt decât niște bășini elitiste, unde potentații zilei își duc odraslele ca să se prefacă că fac sport. Abundă țara de cluburi de tenis ale foștilor loseri autointitulați tenismeni, gen Pescariu, care, pentru prețuri colosale, se prefac că pun racheta în mână unor loaze care nu au altă grijă decât să ajungă mai repede în cluburi.

Concluzia?
Suntem în găleată.