Câteodată, tot ce înseamnă online reuşeşte să mă dezguste, într-un mod înfiorător.
Ştiţi că în Japonia s-a înregistrat unul din cele mai puternice cutremure din istorie, da? Mii de morţi, sinistraţi, s-a deplasat axa pământului, s-a micşorat ziua, Japonia însăşi s-a mutat cu vreo 10 centimetri.

Ştiţi cum s-a gândit onlineul s-a îi ajute?
Pe un cont de facebook se strâng 100 000 de poze cu cocori, care vor fi livrate online japonezilor, în semn de mare solidaritate.

Băi, mi-e scârbă. Reuşim să facem chain mail, ne trimitem vederi de aici în honolulu şi ne lăudăm cu ele pe net. Trimitem tot felul de mizerii dintr-o parte în alta a lumii. Iar tot ce ne trece prin cap pentru a-i ajuta pe oamenii ăia este să strângem poze cu cocori?

Şi aşa, în mintea lor cheală de neuroni, oare cum s-au gândit ei că vor face japonezii? Îşi vor dezgropa morţii dintre dărâmături, iar în pauze se vor uita la pozele cu cocori ale triştilor din online?

Bă, o sticlă de apă de om nu reuşeaţi să le trimiteţi?
A, stai, costă mult. E mai uşor să urcăm poze cu cocori, ciordite de pe net şi să ne liniştim sufletele: Frate, ce om bun sunt, ce om...