Niciodată nu m-au coafat prea tare mesajele și urările pe care le primeam de ziua mea. Oameni, care nu îți adresează un singur cuvânt tot anul, se gândesc brusc să sune, plini de exuberanță și să îți ureze tot felul de inepții. Și aici e partea a doua. Că nu știu ce să răspund la respectivele urări, mă simt constant înghesuit într-un colț, stingher, agresat cu niște chestii pe care eu oricum nu le simt și nu mă bucur. Mai ales, după o vârstă, când vine ziua ta numai bucurie nu mai e. Ce plm sărbătoresc, că am mai supraviețuit un an?

Anyway, anul ăsta am scăpat lejer. Având contul de facebook suspendat, nimeni nu a mai știut când e ziua mea, în afară de Sabina și cei din cercul select cu care mă înconjor zilnic. Se pare că de acolo aflau toți Gen yupiii, e ziua lui X, hai să îi agresăm spațiul vital! În plus, am închis cartela de digi, ca să scap de telefoanele awkward. Și, uite așa, am avut o zi de naștere minunat de liniștită, fără niciun fel de intruziune externă și zâmbete de circumstanță.

Nu mă înțelegeți greșit, pe jumătate dintre voi nu vă cunosc nici jumătate din cât ar trebui și pe jumătate dintre voi vă plac la jumătate față de cum meritați, dar, în ziua aia fatidică, prefer să fiu singur și morocănos de abia mă suportă cei din familia mea, darămite alții.
Desigur, pentru a vă exprima sincerele felicitări, există patreon, să știți.